Acasă » Articole » Proză » Roman

Sub semnul lui Shiva II
de Cezar C. Viziniuck

13 Februarie 1996



E ora şase dimineaţa. Nu am somn şi aşa, la o cană de zaţ - cînd nu mai am cafea, refierb zaţul ce-l ţin păstrat în cornete din hîrtie unde îl pun după ce îl usuc pe sobă - încerc să mai adaug cîte ceva la marea mea "capodoperă". În locul unei rugăciuni de dimineaţă, aşa cum ar fi trebuit să facă un adevărat creştin, mă spovedesc jurnalului meu. O să continui să mai scriu cîte ceva despre trecutul meu nu prea important, dar de frică să nu-mi uit identitatea la bătrîneţe o fac, aşa, ca atunci cînd voi uita cine sunt şi ce am fost, să recitesc aceste rînduri, asta doar în cazul în care nu voi uita că le-am scris...



După cum am mai spus, de mic am rămas orfan de tată, iar tatăl meu vitreg, Luca, un bărbat mărunţel, aproape închircit, "neterminat" cum obişnuiam să-i reproşez eu mamei care, femeie voinică, era mai înaltă ca el, atunci cînd eram nemulţumit de faptul că acesta îmi reproşa ceva sau îl auzeam spunîndu-i mamei să mă dea la orfelinat. Atunci, supărat şi aproape în lacrimi îi spuneam cu vocea gîtuită de nodurile ce mi se puneau în gît:



- Unde l-ai mai găsit şi pe neterminatul ăsta?



Mama, săraca, se simţea jignită de acest fel de a-i vorbi, iar eu, la vremea aceia, chiar dacă nu mă arătam, radiam de bucurie în faţa durerii ei. I-am spus de multe ori că "neterminatul" nu e bun de nimic. Începusem să-l cunosc cu timpul şi vedeam cum o minţea pe mama care, ori nu vedea, ori era orbită de o dragoste nebună pentru el şi nu voia să vadă. "Închircitul", "Neterminatul", căci de acum înainte doar aşa îl voi numi pe acesta, începuse să joace poker prin diferite locaţii clandestine pînă într-o zi cînd a venit acasă băut şi cu nasul spart.



- Viorico, am dat de dracu'.



- De ce? la întrebat mama cu ochii mari, dar el nu a mai putut spune nimic. A rămas acolo repetînd toată noaptea "Am dat de dracu'".



A doua zi şi-a luat tălpăşiţa lăsănd-o pe mama cu încă doi plozi şi nu a mai apărut în cadru niciodată. În urma lui, un avocat i-a dat de ştire mamei că are treizeci de zile la dispoziţie să părăsească casa. "Neterminatul" o pierduse la cărţi. Eu pe atunci aveam doar paisprezece ani. De atunci au început problemele. Mama a căutat o chirie şi ne-am mutat împreună la bloc. Bani nu erau şi eram înconjuraţi de lipsuri. Fiind cel mai mare, m-am gîndit că eu trebuie să fac ceva pentru ca viaţa noastră să se îmbunătăţească. M-am apucat de cerşit. Unii îmi dădeau, alţii nu şi neprimind cît ne era necesar, am început să-mi iau singur. Păzeam copii mai mici ce mergeau la şcoală şi le ceream banii. După cum am mai spus, fizicul meu îi intimida şi nu ezitau în a mi-i da. Îmi era milă de ei, dar mai milă îmi era de mine şi de mama.



Sărăcia te face să faci lucruri mari de care ulterior ţi-e ruşine, dar dacă te obişnuieşti, deja devi irecuperabil. Aşa am păţit eu. Nu mai fur şi nici după ce am început lucrul nu am mai făcut-o, în schimb, am umblat cu diferite înşelăciuni sau ameninţări, în urma cărora făceam bani. Cu toate acestea, niciodată nu m-am lăcomit să fac avere. Dacă aveam, dădeam la toţi cei ce nu aveau. La cei ce erau la fel de goi ca mine. De aici mi-a venit şi porecla sub care am fost cunoscut şi încă mai sunt: "Pintea", după Pintea Haiducul. La fel ca şi acesta, nu ţineam pentru mine mai mult decît îmi era necesar. Începusem să fiu respectat de către cei umiliţi de soartă, iar eu, ca un adevărat lider, îi protejam.



După revoluţie, a venit răzbunarea "ciocoilor". După ce jegmănisem vreo cîţiva din ăia cu bani mulţi, aceştia au pus pe vreo cîteva matahale antrenate şi mi-au dat un măcel frate cu moartea. Am stat două săptămîni în spital, dar m-au liniştit pe moment. Oricum, după cum spune şi proverbul "Lupul îşi schimbă părul, dar năravul ba", la fel şi eu, am revenit la năravurile mele, chiar dacă sub altă formă. M-am lipit de nişte jucători de alba-neagra care mă plăteau să le ţin spatele. Ştiam că-i înşeală pe oameni, dar nu-mi mai păsa de ei. Toţi amărîţii pe care i-am ajutat nici nu au venit să mă vadă în spital. Am început să gîndesc altfel. Să fiu nepăsător la cei din jur şi să-mi pese doar de mine. Uneori mă făceam că joc şi eu, că pierd şi mă enervez, dar nu renunţ, ca mai apoi să cîştig, să mă bucur şi să le dau curaj celor din jur să joace, ca cei ce mînuiau cutiuţele să le poată lua banii şi de acolo să mă plătească şi pe mine.



Am pus şi încă mai pun propria-mi persoană mai presus de orice şi oricine. Nu mă mai interesează de nimeni. Am constatat că în viaţă dacă eşti bun, eşti luat de prost şi dacă nu dai din coate şi nu te urci pe capetele altora, ţi se urcă alţii pe al tău scufundîndu-te. Vorba proverbului: "Milă mi-e de tine, dar mai milă îmi e de mine", mă motivează.

Categorie: Roman | Adăugat de: Cezar (19 Apr 2014) | Autor: Cezar C. Viziniuck
Vizualizări: 274 | Tag-uri: Cezar C. Viziniuck | Rating: 5.0/1
Total comentarii : 0
Intrări de același autor:
avatar