Acasă » Articole » Proză » Roman

Sub semnul lui Shiva I
de Cezar C. Viziniuck

12 Februarie 1996, Botoşani

 

Acum două luni m-am întîlnit cu un fost coleg de clasă. Era îmbrăcat la costum şi cravată cu pantofi de piele în picioare şi un BMW negru ce strălucea în lumina soarelui de decembrie. L-am invidiat pe loc. În timpul şcolii era un pămpălău, iar acum, eu, cel mai cunoscut din şcoală - bineînţeles, nu pentru rezultatele deosebite la învăţătură, ci pentru năzbîtiile ce mă ţineau permanent în topul celor mai mari chiulangii sau cu cele mai mici note la purtare - păream cel prost, pămpălăul, şi, dacă stau bine şi mă gîndesc, chiar eram. După ce am terminat cele zece clase obligatorii cu chiu şi vai, m-am angajat la o cizmărie ce după revoluţie a dat faliment , iar de atunci, pierd vremea între diferite locuri de muncă pe care le-am avut şi baruri. Liviu Mihăilă, căci aşa îl cheamă pe acesta, a terminat o facultate şi acum este mare "gobaie" pe la ministerul de finanţe. Venise atunci să-şi petreacă sărbătorile de iarnă cu părinţii. Este căsătorit, are doi copii minunaţi spre deosebire de mine care nici măcar atîta lucru nu am putut face: să mă însor. Dar la dracu' cu asta! Am aproape patruzeci de ani şi plimb ursul de ici colo fără niciun rost concret. Nu ştiu ce mi-a venit acum să încep să scriu un jurnal. Poate pentrucă mă gîndesc că un jurnal intim mă va face celebru cîndva şi atunci aş putea să-i rînjesc în faţă acestui Liviu sau celor ca el. Nu prea le am eu cu scrisul şi nici să citesc nu prea am plăcere, dar, la naiba, un jurnal nu-i tot una cu literatura cînd eşti nevoit să adopţi un anumit stil, să fii cît mai creativ şi plin de idei fictive pe care să le aşterni pe hîrtie cu măiestria unui adevărat literat. Părerea mea este că un jurnal e doar un fel de a te descărca, de a te confesa ţie însuşi cu o sinceritate ieşită din comun, de aceea  voi încerca să fiu cît mai sincer. Nu ştiu cît voi continua să scriu, dar atît cît voi scrie, vreau să fiu cît mai sincer cu mine însumi şi să nu bat cîmpii.

După cum spuneam, l-am invidiat pe Liviu pentru realizările lui şi atunci mi-am pus întrebarea: Ce am făcut eu cu viaţa mea? Ce realizări demne de luat în seamă am avut? Scormonind trecutul, nu am găsit nimic demn de o oarecare admiraţie pentru persoana mea. Poate că aerul acela de superioritate cu care m-a privit şi mi-a vorbit Liviu a fost întru totul pe bună dreptate. Nu ştiu. Cert este că acest "Nu ştiu" este cea mai plauzibilă scuză pe care o putem aborda. Scuză de care chiar şi marii filozofi se agaţă. "Există Dumneze?", "Nu ştiu" Dacă răspunsul ar fi sunat altfel, atunci s-ar cere argumente, iar argumentele sunt înteţite cu întrebări, ca într-un final să spui "Nu ştiu", Concluzie de cele mai multe ori descoperită după ce citeşti un volum de peste cinci sute de pagini pline de explicaţii şi contraexplicaţii. Cînd crezi că ai găsit răspunsul la toate întrebările puse, te trezeşti că nici chiar autorul, cel care pînă atunci dădea impresia că le ştie pe toate, de fapt nu ştie nimic. De la stfel de concluzii, am ajuns şi eu la concluzia că e mai bine să nu-ţi pui prea multe întrebări cu privire mai ales la propria persoană. De ce am ajuns un pierde-vară?, N-am învăţat. Dacă învăţam eram şi eu o persoană respectată?, Nu ştiu. Poate că da, poate că nu, sau poate nu mai ajungeam la vîrsta asta. Poate cursul vieţii ar fi fost altul mai bun sau mai rău. Cine ştie? Iar am ajuns la "Nu ştiu". Iată de ce voi scrie despre mine aşa cum mă văd eu şi în acelaşi fel cum m-a lăsat natura.

Mă numesc Ilie Nistor, născut şi crescut în oraşul Botoşani. Tatăl meu a murit încă pe cînd eu aveam doar 2 ani, iar maică-mea, o femeie puternică, suficient de frumoasă, s-a recăsătorit trei ani mai tîrziu pricopsindu-mă cu o soră nesuferită şi urîtă noapte şi un frate un pic şpanche de un ochi, dar foarte inimos. Îmi dădea toţi banii pe care taică-su i-i dădea de cheltuială - eu nu prea primeam bani, iar asta mă intriga la culme. La şcoală, după cum am mai spus, nu am fost un specimen prea agreat de profesori, dar respectat de elevi. Aveam încă de pe atunci un fizic solid şi nu ezitam să lovesc dacă eram călcat pe coadă. Acest lucru avea să-mi aducă bani de cheltuială în timpul şcolii de la elevii mai slăbuţi ce mă plăteau să am grijă de ei. Mulţi mă invidiau şi pentrucă cele mai frumoase fete din şcoală se dădeau pe lîngă mine, dar nu am vorbit decît cu una care a ştiut cum să mă abordeze. Din fire, sunt un tip timid. Niciodată nu aş face eu primul pas spre o femeie. Am frică de refuzuri, dar mai ales, mai mereu am impresia că-mi va rîde în faţă. Cu toate că mulţi îmi spun că dacă ar avea chipul meu ar fi fost un adevărat Casanova, eu nu mă văd decît ca pe un monstru. Nu văd nimic atrăgător la mine.

De bogat nu am fost niciodată. Nu ţin minte să fi avut bani două zile consecutive. Dacă azi aveam, două-trei zile duceam lipsă, ca şi acum. Cu toate acestea, sunt totuşi o fiinţă în mare măsură conştientă de ceea ce reprezint: NIMIC pentru alţii, dar TOTUL pentru mine.

Cu toate acestea, am o minte ageră şi mai tot timpul găsesc scăpări chiar şi din cele mai complicate evenimente ale vieţii.

Nu am început acest jurnal întîmplător menţionîndu-l pe Liviu. Mîine trebuie să mă întîlnesc cu el. Mi-a promis ceva de lucru din care "vei cîştiga suficient", vorba lui, scăata printre dinţii rînjiţi. Ce poftă aş fi avut să-i pocnesc mutra aia de fals intelectual...
 

Categorie: Roman | Adăugat de: Cezar (19 Apr 2014) | Autor: Cezar C. Viziniuck
Vizualizări: 303 | Tag-uri: Cezar C. Viziniuck | Rating: 0.0/0
Total comentarii : 0
Intrări de același autor:
avatar