Acasă » Articole » Convorbiri » Interviu

Despre standardizarea individului
de Alex Ştefănescu

Alex Ştefănescu (cetăţean român)

în dialog cu Ovidiu Hurduzeu (cetăţean american)

 

[Alex Ştefănescu:] – În ce măsură te-ai integrat în societatea americană? Dacă ai vrea să te reinstalezi în România, te-ai mai putea adapta la ceea ce este aici?

 

[Ovidiu Hurduzeu] – Înainte de a-ţi răspunde la întrebare, aş dori să mă opresc asupra termenului „integrare”, atât de folosit în zilele noastre. Societatea americană, ca toate democraţiile industriale avansate, s-a transformat într-o societate de integrare în care persoana reală, cu natura ei misterioasă şi incomensurabilă, este fasonată după chipul lui homo oeconomicus. Acest model ideal este construit dintr-un număr de scheme utilitare aranjate pentru a servi interesele unei civilizaţii tehnologice, utopic egalitaristă, în care alfa şi omega rămân producţia şi consumul de masă. Nu poţi avea însă producţie şi consum de masă, cu alte cuvinte o economie de piaţă integrată, fără unificarea şi standardizarea ideilor, valorilor şi stilului de viaţă ale indivizilor. Primatul economiei şi al tehnologiei (cele două nu mai pot fi separate) se traduce prin primatul mijloacelor. Scopul, de fapt singurul scop, al unei societăţi tehnologice avansate este cum să utilizeze în mod eficient imensele mijloace de care dispune. Sau, la nivelul persoanei, cum să alegi mijlocul cel mai bun pentru a câştiga (profita) imediat într-o situaţie dată. Standardizarea individului nu se face din raţiuni politice, ci de eficienţă economică. Transformat dintr-un scop în sine, într-un simplu instrument, fiecare individ trebuie să se comporte ca un angrenaj perfect integrat, întrucât intră în competiţie cu maşinile. În SUA trebuie mereu să demonstrezi că eşti la nivelul maşinii, ba chiar mai eficient decât ea ( sau al înlocuitorilor ei umani, sclavii din ţări precum China sau India). Integrarea – cheia eficienţei – trebuie înţeleasă ca proces atotcuprinzător. Un motor nu poate funcţiona cu şuruburi pe jumătate strânse. Iată de ce trebuie să te conformezi întru totul felului de a fi al societăţii tehnologice, să-i adopţi necondiţionat stilul de viaţă, credinţele, idiosincraziile. Orice dubiu, nelinişte, angoasă, frison existenţial ar produce tensiuni şi contradicţii perturbatoare atât în interiorul individului, cât şi la nivelul angrenajului social.

În calitatea mea de cetăţean american, am jurat credinţă Constituţiei redactate de Părinţii fondatori ai SUA. Constituţia nu-mi cere nicăieri să mă transform într-o unitate tehno-economică, integrată şi integrabilă, îmi dă însă dreptul şi mă obligă moral să mă comport ca un cetăţean liber si responsabil. Este ceea ce fac, sper eu, chiar acum, răspunzând la aceste întrebări.

România de astăzi este o societate de adaptare. Chiar şi întrebarea: „Cum te-ai integrat în Franţa, Germania…?” sună firesc, în vreme ce „te-ai integrat în România?” pare un nonsense. În România te adaptezi mediului social aşa cum te-ai adapta dacă ai fi lăsat singur într-un cadru natural. Dacă în Occident cel mai important lucru este să te conformezi unor mecanisme implacabile, a căror funcţionare trebuie s-o interiorizezi, în România trebuie în primul rând să te adaptezi la lipsa de sistem, să navighezi într-un ocean de incertitudine, neprevăzut şi improvizaţie. Dacă m-aş întoarce în jungla românească, aş încerca să mă comport ca un angrenaj perfect calibrat, probabil s-ar trezi în mine americanul pragmatic şi eficient pe care l-am renegat în SUA. Nu pot accepta nici ordinea cercului perfect, trasat cu compasul, ordinea „realizatului”, cum o numesc eu, nici pe cea a cercului improvizat de o mână stângace. Idealul meu e să mă situez în contrapunct faţă de status quo, îmi plac efectele de desincronizare şi decalaj. Starea de echilibru precar, de tranziţie, de „irealizare”.

 

[A.Ş.]– În afară de acest răspuns teoretic, impresionant prin detaşare şi prin capacitatea de sinteză, vreau şi unul…epic. Te rog aşadar să-mi descrii situaţii sau să-mi povesteşti întâmplări care să îmi dea posibilitatea să retrăiesc, în imaginaţie, ceea ce ai trăit tu în încercarea de a adopta un nou stil de viaţă.

[O.H.]– Integrarea individului într-o societate tehnologică începe prin „spargerea” unităţii sale organice. „Persoana” cu toate conotaţiile pe care le implică este tranşată în secţiuni utilitare iar fiecare secţiune este angrenată într-un anumit tip de reţea economică. Acum câţiva ani, am petrecut trei zile într-un orăşel situat în imediata vecinătate a vijeliosului râu Kern din munţii Sierra Nevada. Datorită torentelor sale, râul Kern este vestit pentru practicarea unor sporturi de „apă repede”, caiac, canoe etc. Eu nu eram însă dispus să mă aventurez în apele învolburate. Odată cazat la un motel, am coborât pe malul râului şi  m-am întins pe o stâncă, ca şopârla la soare. Deasupra, cerul californian, de un albastru care nu se poate descrie în cuvinte. La picioarele mele, râul salbatic, în jur pâlcuri de brazi, cocoţaţi pe înălţimi prăpăstioase. Mă întorsesem cu gândul la copilărie. Retrăiam atmosfera romanelor „cu Winetou” ale lui Karl May, pe care le „devorasem”, într-o vară, pe pridvorul casei bunicilor din Târgu Neamţ. Deodată, din amonte, apar zeci de canoe multicolore din cauciuc gonflabil – copii, femei, bărbaţi, vâslesc frenetic contra valurilor ce stau să-i înghită. Căşti pe cap, costume „termale”, veste de salvare, înfăşurându-le trupurile. Par nişte extratereştri, ai zice că nava le-a căzut în râu şi acum fug bezmetic să se salveze. Ţipă, chiuie, într-un cocktail de sunete ce trădează teamă amestecată cu plăcere. Nu-mi rămâne decât să mă întorc în cameră. În holul motelului, recepţionera începe să-mi ofere „serviciile”: motelul poate să-mi închirieze un caiac, o canoe, chiar şi un instructor care să mă înveţe cum să „îmblânzesc” furia apelor. Îi spun ca n-am venit pentru sport, ci…să visez. S-a uitat la mine speriată şi s-a refugiat repede în spatele computerului. După amiază, am ieşit cu Andreea, soţia mea, în orăşel. În toate maşinile, câte-un caiac, o canoe. Puţinii trecători „pe picioare” cărau în spate „echipamentul de navigaţie”. Am intrat într-un sport-bar să mâncăm un hamburger. La mese, se vorbea despre tehnicile de vâslire, cele mai bune mărci de caiace. Chelnerul ne-a abordat cu un zâmbet larg: „Cum aţi petrecut ziua pe râu?”

Ca să mă integrez în Kernville, ar fi trebuit să-mi schimb numele, din Ovidiu Hurduzeu în „vâslaşul” expert să urce sau să coboare râul. Altfel, aş fi rămas eu un extraterestru!

Kernville voia să desprindă din mine felia care-i trebuia, eliminând restul. La slujbă, se mai taie încă o felie din tine – felia cea mai groasă – care este branşată la un alt mecanism economic. Aşa după cum am arătat în „Sclavii fericiţi”, pe măsură ce te branşezi la tot mai multe reţele, pierzi capacitatea „să te aduni”, să-ţi angajezi întreaga fiinţă, să-ţi recâştigi integritatea. Totalitatea acestor reţele formează, ceea ce eu numesc, Angrenajul. Odată integraţi în Angrenaj, urmăm logica industrială care guvernează uneltele: putem fi detaşaţi, separaţi unii de alţii, chiar de noi înşine, combinaţi sau recombinaţi în funcţie de necesităţile Angrenajului. Celor mai mulţi branşarea la reţea le aduce avantaje, întrucât îi ajută să-şi atingă în mod eficient scopurile imediate (bani, „poziţie socială”, satisfacerea plăcerilor).

După aceeaşi logică funcţionează şi grupul „multiculturalist”. De pildă, o femeie este „dezangrenată” din fiinţa sa concretă şi „integrată” într-un gender group în care contează doar „esenţa” ei feminină, un fel de „specializare” care-i distruge personalitatea sa organică. În România, acest tip de integrare este foarte greu de înţeles. Este practicat doar în statele economic avansate unde întreaga societate, şi nu numai sistemul economic, este de natură tehnologică. Oricâte mall-uri şi parcuri industriale ar avea, România rămâne o societate tradiţional organică în care tehnologia se supune năravurilor persoanei, şi nu vicerversa.

      

[A.Ş.]– Înţeleg situatia pe care o descrii (cu atât de mult talent literar) şi mărturisesc că eu prefer societăţile în care persoanele (mitologizate) contează mai mult decât instituţiile. Totuşi, societăţile de acest tip nu funcţionează şi, până la urmă, blocajul lor aduce mari prejudicii persoanelor. La ce ajută aureola pe care o are la noi fiinţa umană dacă această fiinţă moare din cauza unei seringi prost dezinfectate sau în urma exploziei unei butelii de oxigen lichid precar etanşeizate?  

 

[O.H.]– Eu cred că societatea româ­nească nu funcţionează fiindcă s-a îndepărtat de natura sa personalist-evenimenţială, singura care i s-ar fi potrivit. Românii trăiesc încă printre ruinele unui sistem industrial primitiv, moştenit de la comunişti; pe nişte temelii dărâmate au ridicat în pripă o scenă unde încearcă în prezent să încropească un spectacol social şi economic „second hand”. Metafora asociată este supermarketul construit pe fundamentele fostului „circ al foamei”. Producţia (distribuţia) industrială, planificată autoritar şi centralizat este înlocuită de producţia globalizată, instrumentalizată în manieră spectaculară. „Circul foamei” ascundea falimentul sistemului industrial primitiv (al comunismului), supermarketul maschează condiţia cvasi colonială a României în cadrul economiei globale. Ce altceva este supermarketul decât un distributor descentralizat al supraproducţiei economiei mondiale? Alimentele, dichisit ambulate, aduse de aiurea, ascund nitraţii otrăvitori ai adevărului: România nu este în stare nici măcar să-şi hrănească cetăţenii, în plus şi-a asumat obligaţia – conform negocierilor de aderare duse de clasa politică – să transforme 30 la sută din suprafaţa agricolă în pârloagă!

S-a ajuns aici întrucât persoana-eveniment a fost înlocuită de mafiotul şarmant, clănţăul atotcunoscător, „expertul” iluzionist şi politicianul mânjit. Galeria de pseudopersoane nu este produsă de o cultură personalistă în cădere liberă, ci de o economie în care capitalul financiar si distribuţia de imagini sunt concentrate în mâna unui număr limitat de indivizi. În loc să moşească cât mai multe persoane-eveniment – aceasta ar fi menirea unei democraţii adevărate – „democraţia” românească produce un număr nelimitat de clienţi (în sensul antic al cuvântului, plebeu fără drepturi depline, dependent de un patrician şi protejat de acesta). Legăturile de dependenţă şi protecţie sunt în mod fals personale; de fapt, sunt legături economice de tip clandestin. Mulţi dintre cei pe care românii îi iau drept „personalităţi” sunt de fapt clienţi ai diferitelor mafii (mafia politică, a petrolului, a mass-media, a „tunurilor” din contractele cu statul etc.) În România clientul a devenit personalitatea umană de invidiat.

Dacă ai statut de client, poţi fi sigur că nu vei muri de o seringă prost dezinfectată. Nici nu vei muri de explozia unei butelii cu oxigen lichid precar etanşeizate.

Una dintre alternativele viabile la status quo-ul din România, ar fi dezvoltarea unui adevărat sistem personalist-evenimenţial.

 

[A.Ş.]– Afirmi că, în timpul comunismului, societatea românească s-a îndepărtat de un stil de viaţă care i s-ar fi potrivit (şi cum să nu i se potrivească, în condiţiile în care şi l-a constituit în mod  firesc, de a lungul a sute de ani, prin încercări şi reglări succesive?). Dar... din ce sursă cunoşti acel stil de viaţă dinaintea naşterii tale? Din cărţi? Din ceea ce-şi amintesc părinţii tăi? Din examinarea vestigiilor de civilizaţie românească pre-comunistă care s-au mai păstrat prin unele sate sau oraşe de provincie? Pe de altă parte, care este esenţa acelui mod de a trăi la care te gândeşti cu nostalgie? Cine şi cum ar putea să-l reconstituie? Ce şanse ar avea să şi funcţioneze într-o lume în care fiecare ţară este conectată la civilizaţia întregii planete?  

[O.H.]– „Persoana-eveniment” este un model ideal de identitate umană, aşa cum tot ideal este şi „individul liber” dezvoltat în Occident după Revoluţia franceză de la 1789. Occidentul însă a avut grijă să cultive atât modelul teoretic cât şi miile lui de întruchipări concrete. În jurul „individului liber” s-a creat o întreagă mitologie, s-a dezvoltat un întreg aparat juridic şi economic. Chiar şi astăzi, când este permanent atacat de „victima” ideologiilor corectitudinii politice, „individul liber” stă încă înfipt solid în soclu. Statuia Libertăţii continuă să fie farul călăuzitor al Occidentului. În loc de individualism, românii au „personalismul”. A trasa dezvoltarea istorică a personalismului românesc este o chestiune de arheologie culturală, care necesită ample cercetări interdisciplinare desfăşurate pe o lungă perioadă de timp. În opinia mea trinitarismul ortodox, un cult popular al eroilor, probabil de origine dacică, la care se adaugă fără îndoială influenţa individualismului modern din Occident, s-au împletit în mod fericit pentru a crea un cadru personalist al existenţei. În România viaţa se organizează spontan în jurul unor persoane, nicidecum în jurul unor instituţii. Aceste persoane se bucură de autoritatea pe care o au „duhovnicii” în spaţiul credinţei ortodoxe. O autoritate „ontologică” bazată pe „prezenţă”. Să luăm un exemplu care ne este cunoscut amândurora. „Istoria literaturii române contemporane” de Alex Ştefănescu. Mulţi, probabil majoritatea cititorilor au făcut un sacrificiu financiar să cumpere această lucrare monumentală întrucât au încredere în opiniile autorului. N-au căutat în paginile lucrării un „adevăr obiectiv”, separat de persoana lui Alex Ştefănescu. Coerenţa logică, informaţiile, în general tot aparatul ştiinţific al cărţii n-au făcut decât să le confirme, încă odată, încrederea pe care o aveau în Alex Ştefănescu. Nu „Istoria literaturii” l-a „făcut” celebru pe Alex Ştefănescu, ci Alex Ştefănescu va eterniza lucrarea sa, peste timp lucrarea sa va funcţiona ca un „adevăr încarnat”, o mărturie vie a literaturii sub comunism. Cel care înţelege cu adevărat România, când se uită la harta ei, nu vede oraşe, sate, „fabrici şi uzine”. Nici măcar „monumente istorice”. Vede un Eminescu, un Ştefan cel Mare, un Blaga, un Coandă, un Iorga. În jurul acestor persoane s-au coagulat în timp „comunităţile” (istorice, literare, religioase, ştiinţifice etc.) aşa cum în Occident, în jurul oraşelor comerciale, s-a dezvoltat civilizaţia modernă a capitalismului. Persoanele-eveniment nu sunt nişte imami severi, nici experţi, nici „autorităţi spirituale” universale, nici staruri mediatice Sunt indivizi ce iradiază o energie intensă, oferă o deschidere spre un altceva superior. Cu alte cuvinte, personalizează în mod evenimenţial o situaţie concretă. Când personalizezi o situaţie introduci ceva nou şi neaşteptat, acolo unde situaţia este complet închistată („realizată” cum o numesc eu), sau, dimpotrivă, oferi coerenţă unde există un „nou” ce tinde să devină haotic. Nu poţi personaliza o situaţie dată dacă nu-ţi angajezi întreaga persoană, dacă n-ai încarnat instrumentele (valorile, ideile) cu care acţionezi asupra ei. Personalizarea poate avea efecte durabile doar atunci când este evenimenţială, se desfăşoară sub greutatea unui „excedent metafizic”, a unei chemări la perfecţiune, la „universalizare” Verbul „a perfecţiona” trebuie înţeles întotdeauna în chip de a perfecţiona, aşa cum, sub pana unui scriitor-eveniment, „a scrie” devine a scrie. Când ascult un concert de Mozart la CD player-ul de la automobilul meu, gonind pe autostradă, am personalizat o situaţie dată.  N-am creat însă un eveniment. Dacă acelaşi concert îl ascult „pe viu”, interpretat de filarmonica din Viena, eu şi Mozart am creat un eveniment. Un eveniment care menţine un echilibru tensionat între cât mai multe antinomii (trecut/viitor, muzică/realitatea concretă, „eu”/lume, local/universal), nimic nu este „reconciliat”, ci doar deschis către noi şi noi perspective. Există o ierarhie a evenimentelor (pe care românii o simt foarte bine). În interpretarea filarmonicii din Viena, muzica lui Mozart tinde către împlinirea sa ideală întrucât posedă un mare excedent metafizic. Aceeaşi muzică, interpretată de orchestra Liceului de muzică nr. 2, creează doar un mini eveniment local (îi bucură pe câţiva părinţi veniţi să-şi asculte odraslele), reuşind să reconcilieze un număr mic de antinomii. O adevărată democraţie nu are rolul de a uniformiza indivizii sau de a crea „elite” reducând contrariile la scheme prestabilite. Acesta este marele reproş pe care-l aduc eu lumii moderne. O democraţie personalist-evenimenţială trebuie să menţină vii antinomiile – fără ele nu putem vorbi de o „diferenţă” reală – oferind şansa de a deveni persoane-eveniment unui număr cât mai mare de indivizi. Desigur, fiecare persoană-eveniment va poseda un „excedent metafizic” diferit, ceea ce va crea ierarhii valorice. Se înţelege că „persoana-eveniment” trebuie să rămână vie mereu, să menţină, sau chiar să sporească, tensiunea evenimenţială. Iată de ce personalismul evenimenţial este un „anti-tradiţionalism”, dacă înţelegem prin tradiţie obiceiuri şi persoane ce ţin de un trecut încheiat definitiv. Românii nu sunt tradiţionalişti nostalgici –( eu cu atât mai puţin! ) – a se vedea nepăsarea cu care tratează istoria moartă (monumentele, ruinele). Istoria îi interesează doar ca „pildă vie” ce se poate reîntrupa în prezent şi viitor. Depinde doar de noi dacă vrem să creăm o democraţie personalist evenimenţială pe sufletul nostru, sau importăm un produs preambalat de la Bruxelles, Washington, Moscova sau cine-o mai şti de unde. Trebuie să fim conştienţi că în lumea de astăzi aproape totul este împotriva persoanei, ar vrea-o redusă la condiţia de instrument. Dar oare democraţia ateniană nu a fost nevoită să înfrunte pericolele ei? Au existat însă nişte persoane-eveniment, un Socrate, un Platon, un Aristotel care au demarat procesul istoriei. Energia lor evenimenţială a fost transmisă din generaţie în generaţie, fiecare nouă persoană deschizând alte şi alte perspective. Este mesajul pe care ni-l transmite şi creştinismul prin apostolul Pavel: „Să nu vă potriviţi chipului veacului acestuia, ci să vă prefaceţi prin înnoirea minţii voastre”.



Sursa: http://revistaramuri.ro/index.php?id=328&editie=18
Categorie: Interviu | Adăugat de: Admin (13 Apr 2014) | Autor: Alex Ştefănescu
Vizualizări: 135 | Tag-uri: Alex Ştefănescu | Rating: 0.0/0
Total comentarii : 0
Intrări de același autor:
avatar