Acasă » 2014 » Octombrie » 6 » Baudelaire- la încrucişarea drumurilor dintre romantism, parnasianism şi simbolism
22:46
Baudelaire- la încrucişarea drumurilor dintre romantism, parnasianism şi simbolism


Baudelaire-

 la încrucişarea drumurilor dintre romantism, parnasianism şi simbolism.



Într-o scrisoare plină de deznădejde că i se refuza tipărirea ediţiei a treia din Les Fleors du Mal Baudelaire îşi dezvăluise natura  ireversibil divergentă faţă de sine, mărturisindu-şi astfel sfâşierea intimă din care-i răsărise opera: ...în acestă carte atroce mi-am pus toată inima, toată duioşia, întreaga mea religie –travestită- întreaga mea ură...

Cine a fost acest copil teribil al noii poezii? Legenda vieţii lui i-a acoperit mult timp opera. La 4 februarie 1866 se prăbuşeşte pe podeaua bisericii Saint- Loup din Namur pe care o vizita cu un grup de prieteni. Dă primele semen de afazie şi hemiplegie. La numai 47 de ani, la 31 august 1867, albit şi calcinat, imobilizat de peste un an la pat de paralizia unei jumătăţi a corpului, Charles Baudelaire murea într-un spital parizian părăsit de toţi. De pe urma lui rămânea o biografie grea şi o operă necunoscută. Un şcolar neascultător, eliminat din liceul Louis le Grand, cu o tinereţe dezordonată, trimis în Indii, pedepsit de părinţi, un excentric măscărici dornic de aventură, petrecăreţ în prezenţa femeilor de culoare, pus sub tutelă judecătorească, azvârlit înpublicistică, boem irecuperabil, citind din versurile sale la cerere în fumul gros al cafenelelor pariziene, versuri botezate mai târziu de un obscur Hippolyte Babou,în  Les Fleurs du Mal.

El se găseşte conştient şi lucid la încrucişarea drumurilor dintre romantism, parnasianism şi simbolism.
După apariţia volumului cu pricina, considerat imoral, Parchetul îi deschide un proces, aducându-i condamnarea pentru a fi vătămat morala timpului, prefăcându-l în sperietoare funestă, un fel de incantaţie a viciului şi a satanismului. Acelaşi procuror Pinard, care îl acuzase şi pe Flaubert pentru Doamna Bovary, susţine rechizitoriul şi este condamnat cu plata a trei sute de franci amendă, sărăcindu-l de-a-binelea.
Sub legenda vieţii mocnea o glorie unică. Critic plastic, muzical şi literar cu  célèbre lucrări tipărite în reviste, pusese în circulaţie noi concepte ale gândirii estetice, valorificând critic artişti contemporani.

Ideea lui de modernitate şi imaginaţie prin care depăşea estetica romantismului, ca şi aplicaţiile lui eseistice, privind pictori ca Delacroix şi Guys, muzicieni ca Wagner şi scriitori ca Hugo, Gautier sau Faubert, întemeiază altă estetică şi altă critică. Aceste articole conţin o adevărată doctrină estetică, filozofică şi mistică a timpului.-( Y.G. Le Dantec).

Poetul florilor maladive şi al poemelor în proză, damnat şi condamnat, zăcuse în epocă necunoscut, ca şi criticul şi esteticianul din el.Dar în poezia Albatrosul:

Poetul e asemeni cu prinţul vastei zări

Ce-şi râde de săgeată şi prin furtuni aleargă;

Jos pe pământ şi printre batjocuri şi ocări

Aripile-i immense l-împiedică să meargă.   

            (Traducere de Al. Filipide)

Poezia L’Hautontimoroumenenos îi rezumă încă mai clar multipla crucificare:

Je suis la plaie et le couteau!

Je suis le soufflet et la joue!

Je suis les membres et la roue,

Et la victime et le bourreau!

În faţa operei, legenda vieţii lui pare azi secundară. Căci Les Fores du Mal a ridicat cortina de pe cel mai cotradictor spectacol spiritual. Clasicitatea formei şi erupţia sufletului modern, împărţit între chemările unei divinităţi pierdute şi acelea ale unui satanism răzbunător, între sentimentul limitelor ontologice şi sentimentul infinitului, între erotismul virginal cu accente danteşti şi deviaţia erotică, între inocenţă şi sadism, între gingăşie şi sarcasm, între emoţie şi mistificare, între necesitatea ordinei arhitecturale şi deopotrivă a subversiunii materialelor de construcţie, se sfidau reciproc, completându-se( Vladimir Străinu).
Geniul baudelaire-ian are legătură genetic cu structura spiritului francez. Jean Prevost indică relaţiile poetului nou cu mai toată poezia franceză de la Ronsard până la Gautier. Unele metafore şi chiar versuri din poezia lui sunt luate din alţi scriitori. Sonetul Correspondances a folosit sugestii din Kreisleriana lui Hofmann. Dar poezia lui stă în factorii inanalizabili şi în puterea de somaţie cu care opreşte în loc pe cititor.

 Numai tinerii veniţi de după el, ai generaţiei următoare, ca Stephane Mallarme, Paul Verlaine şi L Isle-Adam încep să-i glorifice opera. Victor Hugo îi aduce laude:  Florile răului strălucesc şi sclipesc ca nişte astre...

Mi-am cultivat isteria cu plăcere şi groază-scrie el. Astăzi, 23 ianuarie 1862, am primit un avertisment straniu: am simţit fâlfâind deasupra mea aripa imbecilităţii...Mă plictisesc în Franţa, mai ales pentru că aici toată lumea seamănă cu Voltaire. Sau: Geroge Sand e una dintre acele bătrâne ingénue care nu vor niciodată să părăsească scena.

Baudelaire lărgeşte aria de inspiraţie poetică, introducând teme noi ca: urâtul, păcatul, stările morbide, moartea, răul. El vede în om o dualitate; Dumnezeu şi Satana. De aceea găsim în poezia lui laude la adresa  alcoolului, a drogurilor, care dau simţurilor o bucurie paroxistică, fie cântece pentru dragoste pline de gingăşie, idealizată.

Poezia lui are un nemaipomenit suflu liric personal care îi dă autenticitate. Grija pentru formă l-a făcut să scrie puţin. Folosirea unui limbaj simplu,concis, comun, lipsa unor comparaţii strălucitoare, i-au adus acuzaţii de prozaism. Când îi citeşti poemele însă, imaginea ţi se conturează în minte, muzicalitatea versurilor te obsedează, asamblarea imaginii vizuale, poetice, cu muzica versurilor dă acea surprinzătoare forţă de sugestie care îi caracterizează versul.

Aş încheia cuvântul meu cu poezia Epigraf pentru o carte osândită:

Tu, cititor, tăcut bucolic,

Naiv şi sobru om de munci,

Acestă carte s-o arunci,

Cu tot desfrâu-i melancholic.

 

De nu ştii slova şi vorbirea

De la dibaciul mag Satan,

Arunc-o! vei citi-o-n van

Sau îmi vei crede slută firea.

 

Dar dacă, vrednic scormoneşti

Cu ochiu-n rîpi adânci, de freamăt,

Citeşte, şi-ai să mă iubeşti;

 

Tu, suflet, iscodind c-un geamăt

Un rai ce deopotrivă-l vrem,

Mă plânge!...Altfel, te bluestem!

Receptarea lui Baudelaire în România pătrunde destul de timpuriu în literatură. Primul care se opreşte asupra operei lui a fost Titu Maiorescu, îndemnând pe Eminescu şi Caragiale să traducă din el. Apoi simboliştii ieşiţi de sub autoritatea lui Macedonski îl citesc în original.

 Atitudini lirice, metafore, versuri trec de la Baudelaire în poeziile splendidei generaţii a lui Ion Minulescu,după care la Arghezi şi Bacovia. Volumul lui Ion Pillat tradus din Baudelaire ni-l aduce mai aproape de sufletul nostru, apar noi traducători care îl vor face cunoscut publicului românesc.

Orice s-ar spune, Baudelaire a fos un deschizător de drumuri pentru poezia nouă.

El este în aceeaşi măsură un pierde vară, un ambiţios trist şi o celebritate nefericită; pentru că nu a avut niciodată în viaţă decât jumătăţi de idei. Soarele leneviei care străluceşte în el fără încetare, a făcut să i se evapore, să i se consume şi acea jumătate de geniu care i-a hărăzit-o cerul.- aşa se caracterizează el într-o scrurtă povestire sub numele eroului Samuel Cramer.



Bibliografie:

-Sorin Berceanu, istoria literaturii franceze, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1970, pag. 434-440,

-Vladimir Streinu, Pagini de critic literară, Ed. Minerva, 1974.



Prof. Ion Ionescu-Bucovu

Vizualizări: 250 | Adăugat de: bucovu | Rating: 0.0/0
Total comentarii : 0
avatar