[ Mesaje noi · Membrii · Regulamentul forumului · Căutare · RSS ]
Pagina 1 din 11
Cluburi » Cluburi » Clubul de poezie » Arte poetice de la antici la moderni (de Prof. Cornelia Mîndreci, Liceul „Matei Basarab” Craiova)
Arte poetice de la antici la moderni
AdminData: Duminică, 20 Apr 2014, 11:53 | Mesaj # 1
Admin
Grup: Administratori
Mesaje: 4
Stare: Offline
Idei literare se găsesc formulate în operele scriitorilor greci din cele mai vechi timpuri. După Homer, măiestria poetului e un dar divin, iar scopul poeziei e plăcerea. Pentru Hesiod are o funcţie practică, aceea să-i facă pe oameni mai buni. Filosofii materialişti consideră că poezia îi eliberează pe oameni din sfera înaltă a preocupărilor zilnice.
Pentru Platon (428 – 347 î.Ch.) arta, deci şi literatura, e o activitate iraţională (artistul creează ca un iluminat el nu trebuie să se afilieze nici unei tradiţii şi nici să aibă o tehnică anume) care influenţează în mod negativ activitatea omului. Un stat ideal ar trebui să se dispenseze de artişti şi de scriitori. Pe de altă parte, arta, imitând lucruri din realitatea sensibilă care, la rândul ei, e o copie a lumii absolute, perfecte, nu este decât o copie şi, ca atare, nu numai că nu are nicio valoare cognitivă, dar îl înşeală pe om şi-l împiedică să cunoască esenţa ultimă, adevărul lucrurilor.
Dar cea mai importantă operă de teorie şi critică literară pe care ne-a transmis-o antichitatea este Poetica (II părţi) a lui Aristotel (384 – 322 î.Ch.). Prima parte care s-a păstrat este dedicată epopeii şi tragediei iar partea a doua, care s-a pierdut, studiază poezia şi comedia.
În opoziţie cu Platon, Aristotel afirmă că frumosul este o caracteristică obiectivă a lumii reale.
Arta este o imitaţie („mimesis”) a realităţii din care artistul ia elemente pentru a construi lumea operei sale artistice. Poetul trebuie să vorbească despre realitate, sursa de inspiraţie fiind viaţa omenească cu faptele ei. Poezia trebuie să fie în primul rând imitaţie de fapte, şi nu de sentimente. El nu exclude însă „imitaţia” sentimentelor dar cere ca ele să decurgă din fapte sau să se exprime prin fapte.
Tot în opoziţie cu Platon, pentru care inspiraţia are un caracter mistic, Aristotel susţine că aceasta nu este un har divin, ci este o activitate raţională. „Imitaţia” creată de artist după realitate înseamnă cunoaştere, plăcerea artistică e de natură intelectuală, e o bucurie de a cunoaşte. Arta e o cunoaştere „mai filozofică şi mai aleasă” decât cea pe care o oferăistoricul, în timp ce poezia înfăţişează generalul şi universalul.
După Aristotel, opera literară are şi un scop educativ. Orice operă valoroasă contribuie la desăvârşirea morală a omului producând o purificare morală („catharsis”), trezindu-i cele două sentimente, frica şi mila, care-l vor ajuta să se elibereze de patimi dăunătoare. În cultura română,Titu Maiorescu, în studiul „Comediile d-lui Caragiale” dezvoltă o teorie proprie şi originală, teoria „înnălţării impersonale” care reia, în alţi termeni, teoria „catharsisului” aristotelic trecută prin filtrul filosofiei lui Schopenhauer al contemplaţiei dezinteresate. Adevărata artă, spune Maiorescu, produce în noi o „înnălţare impersonală”, ne ridică, cu alte cuvinte, în sfera emoţiilor estetice, a contemplării frumosului şi ne face să uităm de grijile noastre zilnice şi interesele meschine egoiste, ne scoate din cotidian.
Remarcabilă operă de teorie literară a antichităţii, după „Poetica” lui Aristotel, este „Epistola către Pisoni”, cunoscută sub numele de„Arta poetică”, a poetului latin Horaţiu (64 – 8î.Ch.). Epistola enumeră principiile ce trebuie să stea la baza unei opere literare pentru ca poetul sădevină un educator iar opera să aibă funcţie morală.
Prima condiţie este veracitatea, ca să placă opera trebuie să arate adevărul. Apoi, indispensabilă operei, este unitatea şi armonia ansamblului. Poetul recomandă ca detaliul să fie corelat cu imaginea de ansamblu iar între parte şi întreg să existe un echilibru. „Dac-ar voi la grumazul de cal să-nădească un pictor/ Cap omenesc şi să-mbrace - de asemeni cu pene pistriţe / Membre adunate de ici şi de colo, aşa ca femeia / Mândră la chip săsfârşească nespus de hidos într-un peşte / Râsul, venind s-o vedeţi, aţi putea să vi-l ţineţi, prieteni ?”.
O altă condiţie este ca poemul să trezească emoţia estetică a cititorului. Unui poet i se cere nu numai talent, ci şi cultură. El trebuie să fie foarte exigent cu sine însuşi acordând cea mai mare atenţie elaborării artistice. Poetul trebuie să urmărească în opera sa o îmbinare între util şi frumos, să caute să-l înveţe, să-l educe pe cititor.
În viziunea horaţiană, poetul este subiectiv şi liber să-şi aleagă subiectul său, dar trebuie să aibă discernământ în alegerea unei teme care să nu depăşească capacitatea lui artistică. Îndemnul adresat poeţilor de a alege „un subiect potrivit cu puterea” lor şi de a cumpăni „ce-ar putea şi ce nu să le
suporte umerii” se întemeiază pe concepţia că fiecare poet trebuie să-şi asume responsabilitatea.
Ideea responsabilităţii creatorului stă la baza întregii opere, conştientizând adevărul dramatic că omuleste efemer iar opera eternă. Poetul stăpâneşte cuvântul rostit numai până la desăvârşirea creaţiei care, odată terminată, nu-i mai aparţine: „Poţi distruge ce n-ai publicat, dar cuvântul scăpat nu se mai intoarce”.
Scriitorul trebuie să scrie foarte concis, conciziunea fiind o condiţie a valorii artistice a unei opere.
Apoi, el trebuie să caute să îmbogăţească vocabularul, folosind şi cuvinte vechi şi cuvinte noi capabile să transmită ideea poeticădupă cum se observă din comparaţia prin care vede cuvântul ca pe o realitate supusă schimbării: „După cum codrii în anul spre capăt îşi schimbă frunzişul / Tot aşa vin şi rândul cuvintelor vechi să dispară / Iar cele noi înfloresc şi ca tinerii capătă vlagă”.
Horaţiu este interesat şi de corelaţia între fond şi formă, între ideea poetică şi formula artistică, ritmul şi tonul potrivit dupăfire. În cazul în care aduce în scenă personaje mitologice, creatorul are datoria să respecte identitatea acestora şi să le determine să se exprime conform statului lor iar, dacă creează personaje noi, să le menţină în acelaşi registru până la sfârşit: „Dacă pe scenă cumva îl aduce pe slăvitul Ahile / Neobosit el să fie, mânios şi ager în fapte / Legea să n-o recunoască şi totul să-şi ia doar cu arma...”
În viziunea lui Horaţiu, opera literară este o sinteză dintre truda şi talentul care „mult se cer una pe alta şi prieteneşte se leagă”iar izvorul scrisului corect este raţiunea. El recomandă confraţilor să observe cu atenţie realitatea din care să selecteze lucrurile concise căci „inima prea încărcată azvârle ce nu-i foloseşte” .
În fine, Horaţiu îşi exprimă dispreţul faţă de poeţii care caută să-i flateze pe cei care-i plătesc, complăcându-se în mediocritate.
Aceste idei estetice vor căpăta o putere de dogmă în timpul Renaşterii şi al clasicismului francez „Arta poetică” (1674) a lui Boileau reluând ideile „artei poetice”a lui Horaţiu.Ca şi la înaintaşii antici, principiul fundamental al unei opere literare trebuie să fie cultul adevărului.
Cum raţiunea este caracteristică umană, principiul esenţial al artei trebuie să fie raţiunea: „Iubiţi deci raţiunea şi pentru-a noastre lire / Din ea luaţi şi frumosul şi-a artei strălucire”.Creaţia literară trebuie să fie permanent dirijată de raţiune: „Nainte de a scrie, învaţă-te a gândi / De-i limpede ideea sau nu-i destul de clară / Aşava fi şi versul ce-n urmă-i va să apară / Când prinzi un lucru bine, exprimă-l desluşit / Cuvântul, să-l îmbrace, răsare negreşit” .
Boileau respinge orice fantezie, tot ce poate întuneca, denatura caracterul pur raţional al artei. Este exclus, de asemenea, tot ce este emfatic, preţios, lipsit de pondere şi măsură, tot ce contravine„bunului simţ”. Singura societate care posedă „bunul gust” este societatea de la Curte.
Opera literară trebuie să aibă claritate şi precizie:

„Din primele cuvinte rostite lapidar
Subiectul să se-arate cât mai bogat şi clar”.

Stilul să aibă simplitate şi eleganţă:

„Feriţi-vă-n ce scrieţi de frazele vulgare
Un stil oricât de simplu, nobleţea lui îşi are”.

Opera literară este rodul unei îndelungate munci de elaborare:

„Grăbeşte-te cu-ncetul, curajul să nu-l pierzi
De zeci de ori poemul mereu să-l cizelezi;
Dă-i lustru,şlefuieşte-l, îndreaptă-l de nu merge ”.

Opera de artă,deci, trebuie să imite natura iar modelele le va găsi la scriitorii antici pentru că ei au ştiut să dea universalul şi eternul omenesc.
Raţiunea, compoziţia, logica, adevărul, ordinea, claritatea, travaliul elaborării sunt numai
câteva din principalele cerinţe ale creaţiei artistice reabilitate de Boileau şi transmise posterităţii.
La polul opus al dezbaterilor teoretice se află romantismul pentru care inspiraţia este de natură divină. Poetul este un inspirat capabil să ne transmită tulburătoare viziuni. Această concepţie o întâlnim, în primul rând, la Schelling, filosoful german, care face o apologie a poeziei, aşezând-o deasupra celorlalte domenii ale spiritului. După filozoful german, poezia este „învăţătoarea omenirii” şi ea singură va supravieţui celorlalte arte. Aceeaşi concepţie o întâlnim şi la ceilalţi teoreticieni: Novalis, L. Tieck, Jean Paul.
În literatura română, un mare poet tradiţional prin tematică, dar modern ca sensibilitate şi expresie este Tudor Arghezi. Aria de cultură din care se inspiră este foarte vastă. Pornind din „Biblie” (Vechiul Testament), trecând prin romantism şi prin Geothe (de la care împrumută avântul faustian al cunoaşterii), Arghezi ajunge la problematica existenţialismului filosofic contemporan. Poet deopotrivă arhaic, romantic şi modern, Arghezi realizează un uriaş arc de boltă peste timp între epocile vechi şi sensibilitatea omului contemporan. „Testament” este ars poetica şi cuprinde profesiunea de credinţă, crezul poetic al scriitorului şi, totodată, un program estetic pe care şi l-a propus să-l urmeze. Ca să apară creaţia, a fost nevoie de sudoarea înaintaşilor: „Ca să schimbăm, acum, întâia oară / Sapa-n condei şi brazda-n călimară / Bătrânii au adunat printre plăvani / Sudoarea muncii sutelor de ani”.
Misiunea poeziei este profund socială. Inspirată din viaţa celor umili, poezia este restituită acestora. Ea trebuie să exprime suferinţele şi aspiraţiile înaintaşilor.
Arta are şi o funcţie vindicativă, răzbunătoare:
„Biciul răbdat se-ntoarce în cuvinte”.
Poezia nu e concepută pentru delectarea spiritelor superficiale: „Întinsă leneşă pe canapea / Domniţa suferă în cartea mea”.
Arghezi socoteşte poezia ca un produs, în primul rând, al meşteşugului, şi mai puţin, al inspiraţiei. Poetul trebuie să fie un meşteşugar a cărui artă stă în potrivirea cuvintelor. Concepţia lui Arghezi
poate fi socotită o concepţie artizanală. El ilustrează ipostaza de „poeta faber” (poet meşteşugar). Însă inspiraţia se împleteşte cu meşteşugul:

„Slova de foc şi slova făurită
Împărecheate-n carte se mărită,
Ca fierul cald îmbrăţişat în cleşte.”

Poetul este şi un magician al verbului:

„Din bube, mucegaiuri şi noroi
Iscat-am frumuseţi şi preţuri noi”

prin care profesează „estetica urâtului” şi care rezumă esenţa artei poetice argheziene. Arghezi se înrudeşte cu Ch. Baudelaire cu volumul „Les Fleurs du Mal”.
Prin „estetica urâtului” poetul şi-a propus să lărgească sfera frumosului, transformând urâtul în categorie estetică. Aspecte urâte devin poetice sub pana lui Arghezi. El scoate de sub interdicţie cuvinte
considerate nepoetice lărgind extrem de mult sfera vocabularului poetic. În aceasta constă revoluţia argheziană în poezia românească.Arta sa poetică aduce un timbru nou în poezia
românească, un ton viguros cum nu mai fusese auzit până la el.
La Arghezi întâlnim şi cealaltă concepţie, a creaţiei ca produs al inspiraţiei. De altfel, această coexistenţă putea fi consemnată din finalul „Testamentului”. Arghezi este, deopotrivă, poetul
meşteşugar şi poetul inspirat, prezenţa sau absenţa harului spunându-şi cuvântul asupra reuşitei actului poetic. Arghezi este poetul când vizitat, beat de har, când lipsit de el. Absenţa harului este boala argheziană fără leac.
Într-una din ultimele sale arte poetice „Haruri”, domnul (divinul) îi încredinţează poetului două sarcini: una, să măture un munte de ceaţă şi alta, să sece un puţ adânc răzbit într-un alt tărâm.
După încredinţarea misiunilor Domnul pleacă:

„Când osteneşti, mi-a spus, de una,
Cealaltă e alături totdeauna
Adâncul odihneşte de înnaltul
Şi vei fi rând pe rând tot altul,
Şi m-a bătut pe umeri şi s-a dus
Într-alte zări, încolo, prin apus
M-am bucurat cu inima, vezi bine,
Că domnul are-ncredere în mine.
Atâta dar şi-atâta har
Nu se putea săfie în zadar”.

Poetul este pregătit pentru treabă cu emoţia meşteşugarului dar şi a celui căruia i s-a dat harul:

„Mi-am încredinţat uneltele cu mâna
Am măsurat cu ochii şi ceaţa şi fântâna
Una ducea în slavă şi alta, jghiab şi vad,
Se scobora prin cremene şi iad.
Eu, ceaţa o s-o surb cu târnăcopul,
Şi apa o s-o scot cu năpârstocul,
Şi după ce le sfarăm şi le sec
Îmi iau calabalâcul meu si plec”.

Rezultatul este însă negativ:

„Dar ciutura când fuge pe frânghie
Am aşteptat-o ani şi ani să vie
Şi s-a întors de prin adâncuri goală.
Izvorul nu-şi dă unda şi mă-nşeală,
Şi plinul ei se scurge printre doage
Şi nu vrea să ajungă la gura cui i-o trage,
Să-i soarbă clocotirea de care-i însetat
Nici muntele de ceaţă nici nu s-a clătinat.”

Arghezi vrea să spună că arta este o luptă cu absolutul iar creaţia o aventură ce presupune riscul amar al artistului pentru că absolutul nu poate fi atins:

„Credeai să se găsească un prost atât de prost.
Să găurească vântul? - Acela eu am fost”.

Avem cuprinsă în aceste versuri cea mai frumoasă definiţie a artei din câte s-au dat vreodată.



Referinţe critice:

Ovidiu Drimba, „Istoria Literaturii universale (I şi II )” Ed. Seculum I.O. Ed. Vestala, Buc. 1999
Tudor Vianu, „Arghezi, poet al omului”, Buc. Ed. pentru literatură, 1864

Articol scris de Cornelia Mîndreci
 
Cluburi » Cluburi » Clubul de poezie » Arte poetice de la antici la moderni (de Prof. Cornelia Mîndreci, Liceul „Matei Basarab” Craiova)
Pagina 1 din 11
Căutare: