Acasă » FAQ » Andrei Pleşu

Data si locul nasterii
23 August 1948 - Bucuresti

Varsta: 65 de ani

Andrei Gabriel Plesu este un scriitor si eseist, estetician, istoric al artei si filozof roman.
Biografie
Cercetator la Institutul de Istoria Artei, participa alaturi de Gabriel Liiceanu la seminariile private tinute de Constantin Noica la Paltinis. Incadrabile in prealabil preocuparilor conexe istoriei si teoriei artei, volumele, studiile si cronicile sale din presa timpului isi largesc treptat tematica inspre domeniul moralei si al antropologiei culturale, recomandandu-l imediat, prin percutanta ideilor si luxurianta stilului, drept unul dintre cei mai captivanti eseisti ai vremii. In urma scandalului „meditatiei transcendentale”, „afacere” baroca instrumentalizata de puterea comunista pentru a compromite intelectualitatea vremii, este „exilat” la Tescani si i se ia dreptul de semnatura. Dupa prabusirea regimului comunist, infiinteaza institutul de studii avansate „New Europe College”, revista culturala Dilema (azi, Dilema veche) si accepta in diverse perioade o serie de functii publice.
Ca scriitor, inregistreaza un important succes de stima si de public cu volumele Minima moralia, Jurnalul de la Tescani si Despre ingeri. Contrastul formal intre o problematica grava (cu deosebire morala, teologica si existentiala) si abordarea ei relaxata, adesea ludica si de o frapanta veracitate, constituie elementul determinant al stilului sau de autor. Ilustrativ in acest sens e propriul sau portret: "Citesc cu placere, imi plac ideile si il caut pe Dumnezeu. Dar imi plac si cirnatii de Plescoi, bufoneriile crude, brinzeturile rascoapte, cheful, hetaira, romanta. Sunt, hélas, lacom, echivoc, usor de atras spre lejeritati de tot soiul... Asta e, vreau-nu-vreau, "reteta" mea existentiala, tensiunea primejdioasa a destinului meu. (...) Cine - atribuindu-mi perfectiuni geometrice - e dezamagit sa-mi vada ridurile, si-a creat un interlocutor fals si nu am de gind sa incurajez o asemenea anomalie" (cf. revista "Plai cu boi").
Angajarea publica
28 dec. 1989 - 16 oct. 1991 - ministrul Culturii
29 dec. 1997 - 22 dec. 1999 - ministrul Afacerilor externe
2000 - 7 oct. 2004 - membru in Consiliul National pentru Studierea Arhivelor Securitatii
20 dec. 2004 - 3 mai 2005 - consilier prezidential pentru Relatii internationale
Opera
Scrieri publicate in tara
Calatorie in lumea formelor, Meridiane, 1974
Pitoresc si melancolie, Univers, 1980
Francesco Guardi, Meridiane, 1981
Ochiul si lucrurile, Meridiane, 1986
Minima moralia, Cartea romaneasca, 1988
Dialoguri de seara, Harisma, 1991
Jurnalul de la Tescani, Humanitas, 1993
Limba pasarilor, Humanitas, 1994
Chipuri si masti ale tranzitiei, Humanitas, 1996
Transformari, inertii, dezordini. 22 de luni dupa 22 decembrie 1989 (coautori Petre Roman si Elena Stefoi), Polirom, 2002
Despre ingeri, Humanitas, 2003
Obscenitatea publica, Humanitas, 2004
Comédii la portile Orientului, Humanitas, 2005
Toleranta si intolerabilul. Criza unui concept, LiterNet, Link la volumul electronic, 2005
Despre bucurie in Est si in Vest si alte eseuri, Humanitas, 2006
Sensuri metafizice ale crucii (in colaborare ) Editura Humanitas ,2007
Lucrari publicate in strainatate
Corot, Murray's Sales and Service, 1973
Reflexion und Leidenschaft, Wien : Deuticke, 1992
Eliten - Ost und West, Berlin, de Gruyter, 2000
Wer in der Sonne steht, wirft Schatten, Ostfildern vor Stuttgart, ed. Tertium, 2000
Die Toleranz und das Intolerable, Basel, Schwabe, 2004
Actualité des anges, ed. Buchet-Chastel, 2005
Audio books
Despre ingeri, Humanitas, 2003,2005
Comédii la portile Orientului, Humanitas, 2005
Un alt fel de Caragiale, Humanitas, 2006
Textul este disponibil sub licenta GNU pentru documentatie libera.
Versiunea originala a acestui articol se afla la: http://ro.wikipedia.org/wiki/Andrei_Plesu

Adăugat de: Andrei Pleşu (Cezar)

Există, în imaginarul colectiv, modelul, unanim acceptat, al „bunului creştin“. Bunul creştin e smerit, evlavios, blînd, cu atît mai „bun“, cu cît e mai „creştin“. Dacă urăşte ceva, urăşte păcatul. Niciodată pe păcătos.
Îşi iubeşte aproapele pînă-ntr-atît, încît e gata să-şi răsfrîngă iubirea şi asupra duşmanului. Nu judecă, nu aruncă cel dintîi piatra, nu se lasă inflamat de mînie, nu vrea răul nimănui şi nu face nimănui rău. Decît să riposteze vehement cînd e pălmuit, preferă să întoarcă şi celălalt obraz. E iertător, absorbit în efortul lepădării de sine, bine-voitor şi bine-făcător. De asemenea, dată fiind prezenţa fermă a Veştii Celei Bune („Evanghelia“) în inima sa, e mereu bine-dispus, plin de curaj şi de speranţă. Una peste alta, bunul creştin e, în comunitatea sa, o prezenţă iradiantă, un reper tonic, dătător de pace şi de înţelepciune. Evident, sînt foarte puţini aceia care ajung să se contopească, fără rest, cu acest model, sublim, dar greu de împlinit pentru fiinţa „căzută“ care sîntem. Ni se spune, e drept, că nu sîntem lăsaţi singuri în strădania noastră, că sîntem asistaţi de îngeri, de har, de Dumnezeu însuşi. Pe de altă parte, mi s-ar părea necreştineşte să propun evaluarea acră a tuturor semenilor mei, printr-o inflexibilă confruntare a comportamentului lor cu modelul de mai sus. Nimeni nu are dreptul să dea note nimănui. Şi nu ne putem aştepta ca, de jur împrejurul nostru, să vedem înflorind o grădină de zîne. Creştinismul e mai „realist“ decît se crede îndeobşte. El ştie că locul desăvîrşirii („Împărăţia“) nu e din lumea aceasta, că lumea aceasta e doar „cale“, loc de trecere, episod tulbure al „războiului nevăzut“. „Angelismul“ poate fi un păcat, dacă încurajează ficţiunea unor vietăţi destrupate, fără dramă, fără dubii, fără evoluţie. Mi se pare însă legitim ca, atunci cînd cineva mi se recomandă apăsat, aproape răstit, ca fiind creştin, creştin adevărat, aflat zi şi noapte în slujba Creatorului, să mă smintesc dacă vorbele şi faptele sale reuşesc nu să aspire către, ci, dimpotrivă, să se orînduiască împotriva exigenţelor impuse de idealul bunului creştin. E ceea ce constat adesea, mai cu seamă în cercurile unor militanţi riguroşi, pe care „convertirea“ la credinţă pare să-i fi radicalizat (= împuţinat) pînă la schemă. Erau neliniştiţi, fragezi, întrebători, şi au devenit, brusc, autoritari, asfixiaţi de certitudini tăioase, nemiloşi, gata să mînuiască sabia judecăţii pînă la suprimarea „adversarului“, fie el ateu, insuficient „îmbisericit“, neconform politic, sau, pur şi simplu, antipatic. Întîlnesc supărător de des creştini care se răfuiesc, drapaţi în suficienţă dogmatică, cu cei care nu le cîntă în strună sau care nu le recunosc îndreptăţirea. Îi văd mobilizîndu-se, răzbunători, împotriva cîte unui „netrebnic“ care i-a dezamăgit. Au mereu la îndemînă arsenalul unei teologii „penale“: îţi numără relele, îţi exaltă vinovăţia, ba chiar se oferă să-şi asume rolul gîdelui, pentru a uşura sarcina lui Dumnezeu la Judecata de Apoi. În orice caz, te judecă aspru şi sumar, te sermonizează încruntat, te ameninţă. Au dreptate... şi îşi savurează impudic convingerea că au dreptate, că „îl au pe Dumnezeu“ de partea lor, că, la sfîrşitul vremurilor, se vor uita la tine de sus, din fotoliul de orchestră al unui Paradis rezervat cuminţeniei lor militante şi apropiaţilor lor. Inşi pe care nu-i cunoşti şi cu care nu ai nimic de împărţit dau cu tine de pămînt prin presă şi mai ales pe bloguri (creştine, evident). Alţii, pe care îi cunoşti şi cărora, din întîmplare, le-ai făcut, la un moment dat, numai bine, te detestă mărunt, cu manifestări de furie golănească: vor să te bată (la propriu!), să te evacueze, dacă se poate, de pe scena publică, să te nimicească. Creştini plini de ură, gata să mintă, să calomnieze, să practice, stilistic, necuviinţa de periferie, să te batjocorească. Mulţi – puşi pe căpătuială (culturală sau politică, sau, măcar, financiară) – încep să se coloreze politic, să-şi caute oareşce „coledzi“, să ia cu asalt, de dragul cauzei, fireşte, eventuale poziţii publice. Alţii, nemulţumiţi de opacitatea lumii faţă de talentele lor, otrăviţi de gîndul că nu sînt apreciaţi la adevărata lor valoare, se umplu de resentimente, devin sumbri, prizonieri ai conspiraţionismelor de tot soiul, campioni ai bombănelii, ţinînd minte, clipă de clipă, răul, certăreţi, supăraţi pe mai toată lumea, neînduplecaţi.
Adăugat de: Andrei Pleşu (AndreiPleşu)

● N. Steinhardt, Jurnalul fericirii, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1994, p. 176: „(1965). Nenorocirea este că veacuri de-a rîndul – şi acum mai mult decît oricînd – pînă şi oamenii de bună-credinţă (mai ales ei) văd în creştinism un fel de vag şi blînd cretinism, bun pentru bigoţi, creduli şi fiinţe pierdute cu firea. În vreme ce e clocot, e scandal, e «curată nebunie», mai îndrăzneţ şi mai exigent decît orice teorie extremistă de aventură; e happening – e cel mai formidabil happening. (…). Mai că aş spune că e supradeconectare, supra-LSD. Pe lîngă doctrina creştină, cerinţele şi rezultatele ei, toate stupefiantele şi halucinogenele sînt leac băbesc, diluţie Hanemann, roabă neolitică. Nu există mai zguduitoare terapeutică (ne cere imposibilul) şi nici medicament mai eficace (ne dă libertatea şi fericirea…). Un trapez la mare înălţime – şi nici o plasă dedesubt.“

Idem, p. 298: (Cernica, 1970): „Părintele stareţ Roman: creştinismul e riscul absolut, iar viaţa de călugăr e riscul dus la paroxism. Nu ţi se oferă nici o certitudine. Nimic. Numai primejdii, numai riscuri. Nici certitudinea că vei muri măcar acolo, la mănăstire. Că vei rezista. Că vei avea ce mînca. Şi nici, mai ales, că ai făcut bine călugărindu-te. Şi nici – culmea – că ai ales calea mîntuirii. S-ar putea ca după atîtea nevoinţe şi mizerii să nu te mîntuieşti, să arzi ca orice păcătos care s-a lăfăit în bucurii, belşuguri şi confort, şi s-a hrănit cu multe desfătări alese, ori spre deosebire de cutare om cuminte care şi-a dus viaţa pe cît s-a priceput, fără a visa semeaţa desăvîrşire. Numai şi numai incertitudini. Dai totul, nu primeşti nimic. Şi rămîi absolut singur, şi nici de tine nu poţi fi sigur, mai puţin ca de ceilalţi. Vei putea oare răbda fără a cîrti?“

● Brice Parain (apud N. Steinhardt, idem, p. 352): „Singurul mijloc de a vorbi corect, pe de-a-ntregul, este, la urma urmei, de a trăi corect. Aşa şi cred. Cînd spun a trăi corect mă gîndesc la a face cît mai puţin rău cu putinţă, a minţi cît mai puţin cu putinţă, a merge pînă la capătul făgăduinţelor noastre, a fi – ce mai la deal la vale – niţeluş sfinţi. Limbajul cinstit, limbajul acela care ne liberează de limbaj, e un soi de sfinţenie.“

● Paul Evdokimov, Cunoaşterea lui Dumnezeu în tradiţia răsăriteană, Humanitas, Bucureşti, 2013 (trad. Pr. Vasile Răducă), pp. 17-18: „Dar ce înseamnă sfinţenia în contextul istoric al lumii moderne, lume profund desacralizată? În cel mai bun caz, sfinţenia este trimisă cu politeţe la mănăstiri, departe de lumea oamenilor, ceea ce înseamnă că omul de azi nu se mai interesează cîtuşi de puţin de ea, că o consideră un obiect care-l stînjeneşte, inutilizabil şi bun de pus în podurile istoriei. Dar mai este ceva: chiar şi în mediile conformiste ale religiei instituţionalizate, numele lui Dumnezeu poate provoca, într-un suflet de altfel sincer, un reflex imediat de plictiseală. Frumoasa mediocritate a celor care «gîndesc bine» şi se iau în serios impune stilul apăsător al regulilor şi constrîngerilor, şi mentalitatea lor exprimată prin discursuri edificatoare şi predici ale căror formule goale de conţinut sînt etalate în mijlocul inflaţiei verbale universale. O viaţă religioasă «casnică», socializată, democratizată dă naştere celor mai puţin atrăgătoare aparenţe. N-au afirmat, oare, Părinţii Conciliului Vatican II, în mod clarvăzător, că cel mai mare vinovat pentru ateismul modern este creştinătatea însăşi, cu teologia ei scolastică, cu predica ei arhaică, cu catehismul ei neadecvat la obiect?“

A citit pentru dumneavoastră Andrei Pleşu

Adăugat de: Andrei Pleşu (AndreiPleşu)