Acasă » FAQ » Varujan Vosganian

(Fragment din romanul Cartea Şoaptelor)

 

Şi, totuşi, cavoul familiei Seferian, unde aveau loc discuţiile de taină ale Consiliului Parohial, nu era cu totul gol. În sâmbăta învierii, dimineaţa, după ce cu o seară înainte, de Paştele Morţilor, treceam toţi, în curtea bisericii, pe sub un cufăr înveşmântat în flori care întruchipa un fel de înmormântare a lui Iisus Hristos, mergeam la cimitir pentru a ne aminti şi de ceilalţi morţi ai noştri. Familiile se risipeau pe la morminte, aşteptând preotul care rostea rugăciunea pentru fiecare, împărţind helva făcută din griş amestecat cu nuci prăjite, acoperită de o pulbere maronie de scorţişoară, şi turnând câteva picături de vin pe pământul din jurul crucii, nezvântat încă după ieşirea din iarnă. Noi, copiii alergam pe alei, rostogolind castanele sau nucile găsite, de peste iarnă, în frunzişurile mucede. Ne opream, pândind, nedumeriţi, cum părintele, împreună cu Arşag, clopotarul, rostesc rugăciunea în faţa cavoului lui Seferian. Atunci nu ştiam încă de ce, dar simţeam că cei care se apropie o fac cu oarecare stinghereală. Bărbaţii se aşezau în semicerc, în spatele preotului, ascultând în linişte. Nimeni nu împărţea helva, nimeni nu vărsa vinul roşu în frunzele mucede sau, dacă Paştele se nimerea în martie, de-a dreptul în zăpadă.  Nimeni nu vorbea, nu plângea, la sfârşitul rugăciunii îşi făceau cruce şi se îndepărtau. Şi întotdeauna, în scrisoarea lungă pe care bunicul  o scria surorii lui, la Buenos Aires, şi pe care mi-o dădea s-o vâr în plic, adăuga, la sfârşit, următoarele rânduri, aceleaşi de fiecare dată: „Spune-le, lui Eduard şi părinţilor lui, că am fost şi anul ăsta. Dumnezeu să-l odihnească.”

După plecarea preotului şi risipirea celorlalţi, care erau întotdeauna numai de parte bărbătească, Arşag, clopotarul, rămânea la urmă. Intra în cavou, rămânea acolo o vreme, apoi ieşea, făcând ochii roată împrejur.

În cavou, aşa ştiam, nu era înmormântat nimeni. Bătrânul Seferian plecase de mult în Argentina, cu toată familia. Arşag nu era iute în mişcări. De aceea, el, clopotarul şi vânătorul de păsări, nu reuşea niciodată să tragă frânghia atât de repede încât să prindă păsările în capcană, cât încă mai ciuguleau grăunţele. Picioarele lui se mişcau, în timpul mersului, greu şi larg, unul lângă altul şi tot aşa mâinile pe lângă trup. Ele erau legate, parcă, de frânghiile unui clopot. Era ca o marionetă ciudată care nu era trasă de păpuşarul ei, ci îşi trăgea singură sforile, la capătul cărora, atunci când păpuşarul cel nevăzut se odihnea, lega clopote, pentru ca marioneta cu chipul bătrân să nu vadă sforile căzând şi să nu se elibereze. Astfel încât atunci când Arşag închidea, cu aceeaşi încetineală, uşa cavoului după dânsul, aveam timp să zăresc, în întredeschiderea ei, una din frânghiile care-i legau mişcările şi i le încetineau: o dâră de lumină.

Lumina mi-a dat curaj. Aşadar, am intrat şi am privit. Aerul era rece şi nemişcat. Umbrele jucau pe pereţi ca nişte ghemotoace de noroi aruncate de un negustor de chirpici, cu minţile rătăcite. Ar fi trebuit să-mi fie frică. Dar chipul din fotografie, chiar dacă solemn, era blând. Un bărbat înalt, drept în uniforma sa albă, cu epoleţi şi cu tot felul de fireturi. Fotografia nu era prea mare şi, după contururile nu prea limpezi, se vedea că fusese aleasă în grabă, mai ales pentru ceea ce însemna decât pentru ceea ce arăta.

În Cartea şoaptelor, fotografiile ţin adesea locul oamenilor vii. Cum secolul douăzeci a retezat prea multe vieţi şi prea în grabă, oamenii nu reuşeau să aşeze în fiecare clipă, cu exactitate, morţii cu morţii şi viii cu viii. În acel secol moartea a luat omenirea prin surprindere, mai mult decât oricând înainte. Armenii, aşezaţi în cercul lor împuţinat, atunci când dispărea câte unul şi pentru a nu destrăma cercul, aşezau în locul lui o fotografie.

Armenii copilăriei mele trăiau mai mult printre fotografii decât printre oameni.

Printre ei, şi această fotografie care, în mod straniu, în cimitirul armenesc din Focşani, ţinea loc nu numai celui viu dar şi celui mort. Faţă de care Arşag, clopotarul, se arăta mai grijuliu decât cu oricare altul dintre pomeniţii săi.

În cutia noastră cu poze am găsit una asemănătoare. Aşa am înţeles că cea din cimitir era mărită de bunicul după poza cea mică şi, de aceea, cu trăsăturile mai limpezi. Pe spate era scrisă, cu dedicaţie, semnătura uşor descifrabilă: Onik Tokatlian. Iar dedesubt: pornind spre Odessa, 10 aprilie 1944.

Pentru a spune, însă, povestea acelui om a cărui fotografie şedea, la cimitirul armenesc, aşezată cu pioşenie pe o policioară deasupra căreia ardea neîncetat, prin grija lui Arşag sau a oricărui se nimerea, candela neadormită, ar trebui să adaug povestea unui alt om, pe care nu-l veţi găsi în nici una din cutiile cu poze ale bătrânilor armeni ai copilăriei mele: Mesia Khacerian.

Nu am reuşit să găsesc nici mai tîrziu vreo poză a lui Mesia Khacerian din vremea aceea, a anilor ´40. Am căutat cu îndârjire, căci el nu poate lipsi din Cartea şoaptelor. Pentru că datorită lui şi a altora ca el, această carte s-a trăit înainte de a se scrie şi, mai ales, s-a citit în şoaptă.

Rar un nume mai frumos ca acesta. Mesia înseamnă, în armeneşte, tot atât cât înseamnă, pentru oricine e dispus să înţeleagă, în româneşte sau în orice altă limbă creştină. Khaci înseamnă, în armeneşte, cruce. S-ar cuveni aşadar să-l numim pe Mesia Khacerian drept Mesia al crucii. Tragică ironie căci, de fapt, Mesia s-a aşezat, din tinereţe, de partea Anticristului.

Am găsit abia de curând o fotografie a lui Mesia Khacerian. Şade la un colţ de masă, alături de baritorul David Ohanesian şi de graficianul Cik Damadian şi priveşte cu o căutătură piezişă spre Martiros Sarian, marele pictor venit în vizită în România. Atent şi viclean, cu buzele strânse. E deja bătrân, îţi spui, căci are părul complet albit.

Şi ce dacă, mi-ar fi spus bunicul meu Garabet, ridicând din umeri cu dispreţ în faţa acestui chip şi rostindu-i numele cu jumătate de gură. N-ai de unde şti, după albeaţa părului, ar fi spus şi alţii care se fereau din calea lui, dacă e tânăr ori bătrân. Mesia are părul aşa de când îl ştim, a albit cu totul în puşcărie, aşteptându-şi moartea. Care n-a venit pentru el dar, îndrăgindu-l,  s-a dovedit răzbunătoare faţă de alţii.

Povestea aceasta, anume ceea ce îi lega pe Onik Tokatlian şi pe Mesia Khacerian, de ce primului i se aprindea candela deasupra fotografiei, spre pomenire, iar celuilalt îi dispăruseră toate urmele din cutiile cu fotografii ale bătrânilor armeni, este una dintre cele fără de care Cartea şoaptelor nu poate fi înţeleasă. Rugăciunea tăcută a bărbaţilor din cimitirul armenesc din Focşani, scrisorile către Argentina, cu finalul lor laconic, privirile roată ale lui Arşag, atunci când ieşea din cavoul lui Seferian, trăgând după el, ca o frânghie de clopot, dâra de lumină, nu pot fi înţelese fără această imagine semeaţă a lui Onik Tokatlian, comandant de cursă lungă, încărcat cu decoraţii şi fireturi, şi fără părul cel alb al lui Mesia Khacerian.

Fiecare dintre ei a ales, în felul său, moartea, iar moartea a ales între ei, iubind, în felul ei, pe fiecare.

Onik Tokatlian s-a născut la Brăila. Părinţii lui veniseră în România după masacrele de la Adana, din vremea sultanului Abdul Hamid. A căpătat o educaţie aleasă, dar severă. A terminat Liceul german şi Şcoala de ofiţeri de marină. Armenii sunt popor al pământului. Din vechime ei au privit cu neîncredere spre popoarele mării şi nu s-au încumetat să înfrunte marea decât pentru a lega între ele două ţărmuri. Cu excepţia unei scurte perioade, din timpul regatului Ciliciei, când şi-au construit corăbii de lemn cu care au străbătut Mediterana, armenii au privit marea mai degrabă ca pe un drum al deznădejdei, al ultimei şanse. Aşa trebuie s-o fi privit bunicul meu, Setrak Melichian, ajuns prea târziu în golful de unde vasele franceze i-au preluat pe ultimii luptători de pe muntele Musa, şi tot aşa, străbunicul meu Ohanes Terzian, înainte de a se prăbuşi, cu faţa în jos, pe puntea vasului care tăia Bosforul către portul Constanţa, despre care nu ştia decât că e mai primitor pentru apatrizii cu paşaport Nansen, decât oricare altul.

Onik Tokatlian a fost un om al mării. A străbătut Mediterana, pe urmele strămoşilor săi cilicieni, a dus şi a încărcat mărfuri de la Constanţa spre Constantinopol, Pireu, Triest sau Marsilia. Dar în clipa în care marea a devenit din nou ultima şansă, Tokatlian a lăsat drumurile comerciale şi a preluat o navă care efectua transporturi militare pentru frontul de est. Comandant al navei „Ardealul”, a participat la operaţiunea care s-a numit „60.000”, evacuarea, adică, a militarilor români încercuiţi în Crimeea. A primit numeroase decoraţii româneşti, dar şi Crucea de fier, semnul de recunoştinţă al Germaniei.

În schimb, Mesia Khacerian nu făcuse vreo şcoală. Era copilul unor imigranţi care nu putuseră să-l dea să înveţe decât două-trei clase primare, amestecate printre şcolile româneşti şi armeneşti din Constanţa. Îl dăduseră ucenic la un atelier de cizmărie şi asta rămăsese Mesia, dincolo de toate funcţiile cu care îl împăunase apoi istoria, cizmar. Pe când în Constanţa, oraş viu şi pestriţ, lumea amestecată a portului, atâta negustorime, ofiţerime, avocaţi, contabili care ţineau registre mari scrise cu roşu şi albastru, dăscălimea liceului Mircea cel Bătrân şi intelectualitatea cafenelelor batjocoreau prin redingotele şi uniformele lor, prin buzunarele căptuşite pe dinăuntru cu bancnote ori zornăind de monezi de aur, prin fumul trabucelor şi prin gesturile largi de a-şi ridica pălăria la plimbarea de seară pe faleză şi recunoscând, astfel, pe alţi purtători de redingote şi de buzunare căptuşite, ei bine toţi aceştia îl batjocoreau în fiecare clipă pe cizmarul plăpând care căra desaga cu pantofii proaspăt pingeliţi la muşterii care nici nu catadicseau să ridice ochii spre el şi să-i mulţumească.

Mesia nu îşi imagina o lume mai bună. El imagina o lume răzbunătoare. De aceea, intră în Partidul Comunist şi fu, în condiţii de ilegalitate, unul din activiştii săi harnici. Când ajunse şeful cadrelor Securităţii judeţului Constanţa, Mesia Khacerian îşi revărsă cu voluptate setea de răzbunare asupra lumii care, ce-i drept, fără s-o ştie, îl batjocorise. Ceea ce, cu atât mai mult, merita pedepsită, căci, mai rău decât batjocura pe care o simţea usturătoare când şedea ghemuit pe treptele casei lui Manissalian de pe faleză şi privea, pe Mesia îl durea indiferenţa acelei lumi pentru care el, Mesia, nu valora nici măcar cât o încreţitură pe care să merite osteneala s-o netezeşti. S-a răzbunat metodic pe uniforme şi pe redingote,  a risipi bancnotele şi bonurile de tezaur, a smuls podelele, a scos cahlele din sobe şi faianţele de pe pereţi, a scotocit prin sertare şi răvăşit cărţile din biblioteci, a pus salahori să sape prin curţi şi să golească magaziile de lemne în căutarea monezilor de aur, a golit casele cele mari, aruncându-i pe proprietari în stradă. Şi totul, evacuarea caselor, arestările, interogatoriile şi torturile, se făceau numai noaptea. Atunci când frica, amestecată cu buimăceala şi cu întunericul, năştea spaime şi mai mari. Şi, mai ales, văzându-l pe omul acela şchiop şi cu părul alb care altminteri i-ar fi dat un aer de sfinţenie, dar care, în împrejurările acelea, nu era decât încă un motiv de spaimă, văzându-l, aşadar, pe Mesia, ştiau că nu mai e scăpare. Unii încercau să-l înfrunte cu privirea, să pară nepăsători în faţa odăilor răvăşite, în faţa aşternuturilor răscolite şi a podelelor dezghiocate. Dar sudoarea ieşea prin crăpăturile minţii şi atunci lui Mesia îi venea uneori să se apropie şi să ia pe vârful degetelor picăturile acelea şi să le guste. Dulci, cu siguranţă, i s-ar fi părut, ca mierea.

Casa lui Manissalian, pe treptele căreia stătea ghemuit, privind plimbările redingotelor şi rochiilor plisate pe faleză, fusese demolată. Oricum, treptele i-ar fi fost deja nefolositoare. Acum se plimba el însuşi pe faleză, urmat de doi bărbaţi în haine de piele. Lumea se dădea deoparte, privindu-l cu teamă. Răzbunarea mergea înaintea lui, precum cântăreţii de flaut înaintea regilor. Unii îl ştiau după înfăţişare, alţii numai îl bănuiau, văzându-i mersul şchiop şi părul alb, ca o aură nemeritată. E Mesia, şopteau şi adăugau astfel spaima lor cea nouă în Cartea şoaptelor, atât de plină de spaime. Mesia, vestitorul unei lumi întunecate.

Spre deosebire de Mesia, Dinar Marcarian absolvise liceul la seral şi era secretarul Şcolii Armene din Constanţa. Avea o figură blândă şi voce moale. Deşi a ajuns mai târziu general  în cadrul Securităţii şi a reprezentat o vreme România comunistă pe lângă instituţiile Naţiunilor Unite de la Geneva, şi-a păstrat aceeaşi blândeţe neobişnuită pentru oamenii în mijlocul cărora trăia şi pentru lucrurile de care afla sau pe care era pus să le facă. În Cartea şoaptelor veţi găsi tot felul de personaje; unele trec fără nume şi fără chip, personaje colective, adesea abia tărându-se sub povara desagilor sau a armelor, dar părând, totuşi, încolonaţi fiind, a avea un mers ordonat şi ritmic, fără început şi fărăsfârşit, degajând, tocmai de aceea, o anumită tristeţe resemnată. Personajele colective au purtat pecetea secolului al douăzecilea. Din cauza războaielor, dictaturilor, deportărilor şi masacrelor, partea comună a biografiilor precumpănea asupra deosebirilor.Sunt şi personaje care au ieşit din rând, din cei care au dat mai multe ordine decât au primit şi, în consecinţă, au avut parte de mai puţină suferinţă decât au răspândit în jur. Dacă ar fi să vorbim, însă, doar despre armenii din Cartea şoaptelor, atunci Dinar Marcarian se deosebeşte de cel puţin două ori. Întâi că odată ajuns ofiţer de Securitate şi-a schimbat numele în Ion Moraru – ceea ce armenii nu prea făceau – şi, în al doilea rând, pentru că a apucat să trăiască dincolo de secolul lui, până în mileniul cel nou, pe jumătate orb şi retras într-o casă la marginea Bucureştilor, în comuna Pantelimon, dar având, totuşi, încă atâta putere de a se reîntoarce, înainte de a muri, la numele lui armenesc, care i-a şi fost săpat pe piatra de mormânt.

Acum suntem, însă, abia în 1944. Mesia Khacerian şi Dinar Marcarian tocmai fuseseră arestaţi de Siguranţă. În spatele Şcolii Armene, acolo unde Dinar făcea treabă de secretariat, se găsea un depozit german de muniţii. Dinar făcu rost de planurile depozitului şi, pentru ca totul să sară în aer, găsi că e locul cel mai nimerit să aşeze bomba. Mesia plecă la Bucureşti să facă rost de explozibil. Tot ce am putut afla, mergând pe urmele lui Mesia, purtând încă părul negru şi des, dar mai greu de urmărit pentru că picioarele îi erau încă sănătoase şi mersul zvelt, este că s-a întâlnit cu un personaj pe care l-a numit Duşa şi care i-a dat o geantă cu toate de trebuinţă pentru a fabrica bomba. Mai târziu, au aflat că totul li s-a tras de la acel Duşa, care fusese arestat la Bucureşti. Dinar a mărturisit şi a fost condamnat la închisoare. În Mesia, ura era mai puternică decât durerea. El rezistă torturilor, fără să recunoască nimic. De pe urma caznelor, părul îi albi complet şi rămase şchiop pentru tot restul vieţii. Prea puţin mai conta atunci pentru el, căci restul vieţii i se prevestea a fi foarte scurt. Mesia Khacerian fu găsit vinovat de sabotaj şi condamnat la moarte. Dar cu puţin înainte de executarea sentinţei, armata română întoarse armele, la 23 august 1944, şi Armata Roşie, cel puţin pentru Mesia Khacerian, se dovedi eliberatoare. Mesia ieşi în lume cu această nouă înfăţişare, uşor de recunoscut, dar neînduplecat şi de aceea imposibil de ocolit. El participă la formarea structurilor Securităţii Statului în Dobrogea, recrutând oameni asemenea lui, care să urască şi care să se hrănească din frica răspândită în jur.

În aceleaşi vremuri, Onik Tokatlian îşi scotea de pe piept Crucea de fier, primită cu scurt timp înainte de invadarea ţării de ruşi, şi o adăpostea în sertar, alături de Coroana României şi de Virtutea Militară, pe care le dobândise pe frontul de răsărit, unde transportase arme şi de unde, în primăvara anului 1944 evacuase, de-a valma, soldaţi şi ofiţeri români, slovaci şi germani  precum şi material de război din încercuirea armatei sovietice. După încheierea războiului, Onik Tokatlian se reîntorsese la marina comercială, acoperind ruta de la Constanţa, prin Mediterana, spre Marsilia. Dar, ca şi pentru mulţi alţii, războiul nu se încheiase şi el continua să-i salveze pe cei încercuiţi. Războiul nu se mai purta între naţiuni şi armate, acela, într-adevăr se încheiase. Prea scurt, însă, pentru câte motive îl făcuseră să izbucnească. Unde naţiunile nu se mai războiau între ele, trăgându-şi sufletul după război, începeau să se războiască oamenii aceleiaşi naţiuni. În locul obuzelor ucideau cuvintele. Rece şi nemilos, se lăsa peste Europa un alt război, în care cel mai mare ucigaş era cuvântul.

Lumea negustorilor de orice fel se găsi lipsită de apărare. Mărfurile se găseau tot mai greu, bursele gâfâiau, banii de aur începuseră să se afunde, ascunşi în pământ, în tencuială, sub podele, strecuraţi noaptea şi sub jurământ, precum şarpele casei. Banii de hârtie se făceau tot mai mari şi mai frumos coloraţi, dar cu atât mai lipsiţi de valoare. La Constanţa, oamenii lui Mesia Khacerian ameninţau. Ei puteau fi recunoscuţi după hainele de piele, după umflătura din dreptul şoldului, acolo unde îşi purtau teaca pistolului şi după umbrele care erau mai lungi decât ale celorlalţi oameni. Cu portul tot mai pustiu, cu macaralele nemişcate în aşteptarea unor vapoare care nu mai veneau, cu mărfurile rechiziţionate, cu vitrinele deja cenuşii, presărate cu o altă cenuşă, a unui război care începuse după alte reguli, dughenele clipeau tot mai încet, până când storurile se lăsau pentru totdeauna. Prin geamurile crăpate vânturile mării şuierau nestingherite, lacătele rugineau, pecetluindu-se, negustorii se împuţinau în întunericul dughenelor, se uscau în cochiliile lor, unde doar casele de bani, chiar pustii şi cu mecanismele desferecate, mai aminteau de strălucirea de odinioară. În câţiva ani magazinele s-au închis, au fost radiate din evidenţele comerciale, în locul lor au apărut altfel de magazine, triste, sărace şi fără nume sau numite, pur şi simplu: „Pâine”, „Tutungerie”, „Alimentară”, „Textile” sau, ca să nu nască vreo obligaţie pentru vânzător sau vreo speranţă pentru cumpărător, doar atât „Magazin”. Altfel decât numele grozave ori sprinţare, vanitoase şi exotice, cu vitrine frumos colorate şi cu caldarâmuri sclipitoare, acoperite adesea cu covoare groase aduse din Karabagh ori Buchara. Firmele adunau mai toată Arca lui Noe: „La Curcanul”, a lui Zadig Taţichian, „La Tigru”, a lui Agop Kazazian, „La Elefantul”, firma cea mare cât un cat a lui Piuzant Sahabian, „La leul de aur” a lui Chircor Siropian, „La Furnica” a lui Ovanez Daghlarian, „La Papagal” a Mariei Grigorian, „La Porumbelu”, a lui  Bedros Ghimindirian, „La Barza” a lui Levon Horasangian, „La Cămila” a lui Pilibos Kevorkian, „La Cocoş” a lui Manuc Ovanesian, „La Căprioara” a lui Agop Apcarian, „La Vulturul” a Mariei Levonian sau „Zimbrul” lui Onic Kazazian. Firmele negustorilor armeni însemnau o călătorie fără sfârşit pe drumurile Orientului: „La India”, te poftea dugheana de coloniale a lui Ervant Krikor, „La Egipt” ispitea, tot printre coloniale, Micael Arichian, „La Bosfor” amintea Chircor Diarbechirian sau „La Caucaz” , Aram Mariginian. Şi, mai apoi, „Arabia” – Nişan Ovanisian, „La Buhara” – Nubar Papazian, „La Ceylon” – Dicran Balian. Călătoria mergea nu doar pe cărările, dar şi pe nadirul Orientului: „La Luna” a lui Mardiros Zacarian, „La Venus” a lui Nazaret Aramian” sau, mai depărtată decât toate, „La Planeta Jupiter” a lui Mihran Dobagian. Şi altele, lăudăroase, cu arome învăluitoare şi zâmbete alunecoase: „Ideal”, promisiunea lui Hapet Kasparian, „Ceasornicăria Elveţiană” a lui Sarchis Boghosian, „Coafor Elita” a lui Suren Abramian, „La Cavalerul Şic” alui Armenac Silvian, „La Potcoava de Aur” a lui Victoraş Cardaşian, „La Lampa Modernă”, a lui Haigazum Pilibosian. „Bon Marché” promitea Esai Eramian sau, mai pe româneşte, „La Eftinătate” a lui Arşag Mardiros, şi, mai apoi, „La Ceasornicăria Americană”, ba chiar şi „Spălătoria Americană”, „La Bazarul Concurenţă”, „Frizeria Internaţional”, „La Ceasornicăria Specială”, „La Coroana Specială”, „La Coroana Regală”, „La Cronometrul C.F.R.”, „Pâinea Specială”, „La Umbra Deasă”, „La Modern Şic”, „Miss România” a doamnei Araxi, „Brutăria Izbânda”, „La Milion”, „Original”. Firme peste firme, pe bulevardul Ştefan cel Mare, pe bulevardul Carol, în Piaţa Ovidiu, pe străzile drepte şi arse de soare ale oraşului şi albite de vânturile sărate, ca nişte păsări multicolore şi gălăgioase. Şi, în această Arcă a lui Noe, cel din urmă a rămas iarăşi curcubeul, semn că apele s-au retras, dar că norii, cenuşii dar uscaţi, se adună iarăşi. Cea din urmă, radiată în 1948, s-a închis dugheana de încălţăminte şi vopseluri purtând numele “Curcubeul” a fraţilor Agop şi Garabet Kumbetlian. Agop, pentru îndărătnicia de a ţine firma vie şi de a deschide, dimineaţă de dimineaţă, a fost închis la Poarta Albă, în lagărul de muncă. Păsările multicolore s-au risipit. Le-am găsit printre registre clasate, printre fotografiile ziarelor vechi, pagini îngălbenite, întoarse şi ferfeniţite, litere şterse spre margine, acolo unde degetele erau deprinse să întoarcă paginile. Iar între lumea cea veche, aromitoare, pofticioasă şi îmbietoare şi lumea cea nouă, în care până şi pământul se temea şi iarba se temea şi roua mirosea a sudoare se întindea, tot mai palid şi mai nefiresc, “Curcubeul” fraţilor Agop şi Garabet Kumbetlian.

Aceştia se numărau printre cei care aveau câte un magazin mai mic, manufacturi sau ateliere cu câţiva ucenici. Dugheana avea, adesea, în curţile din spate, şi casa de locuit. Banii erau băgaţi în marfă şi hotărârea de a închide nu putea fi luată de azi pe mâine, ci prin împuţinarea treptată a stocurilor. Chiar şi când, puşi deoparte, după inflaţia de după război, banii de la sfârşit nu mai semănau cu cei de la început.

Erau, însă, şi dintre acei negustori care apucaseră să-şi pună deoparte bani, preschimbaţi apoi în aur şi nestemate. Aceştia au fost cei care au plecat primii. Dintre ceilalţi, unii s-au încumetat abia cincisprezece ani mai târziu, prin Liban către America, într-o acţiune a întregii diaspora armene. În 1945, însă, vremurile erau tulburi, ca şi zidurile, şi oamenii. Nu ştiai în cine să te încrezi. Cei care voiau să plece, nu spuneau nimănui. Ba chiar lăsau în urmă vorbe inutile dar liniştitoare, mâine ne vedem la cafea sau la şerbet, dădeau bani cu împrumut sau făceau comandă de marfă şi plăteau dinainte ca nimeni să nu-i bănuiască. Apoi îşi îndesau nestematele în săculeţi, săculeţii în fundul cuferelor şi în zorii zilei porneau cu maşina spre Constanţa. De la Galaţi, de la Brăila, de la Sulina, de la Bucureşti. Acolo, încercând să se piardă în timpul zilei prin forfota oraşului, cu noile sale înfăţişări şi uniforme, coborau noaptea spre port, unde îi aştepta un om de încredere al lui Onnik Tokatlian pentru a-i trece puntea şi a-i ascunde în pântecul umed şi întunecat al vasului, printre baloţii de marfă. Şi apoi, la Marsilia, fiecare, binecuvântându-l pe Onik Tokatlian şi încercând zadarnic să-l convingă să primească oarece nestemate ca mulţumire, cobora în oraş şi-şi căuta adăpost în colonia, numeroasă altminteri, a armenilor din port, ori trecea dintr-un vapor într-altul, spre locuri mai îndepărtate şi, de aceea, mai ferite. Aşa au ajuns familiile înstărite de negustori armeni, Israelian, Varteresian, Diarbekirian sau Seferian, printre saci de orez, teancuri de postavuri, cutii de măsline ori containere cu grâne, în Buenos Aires, aşa a rămas gol cavoul lui Seferian, luminat doar de flăcăruia candelei arzând lângă poza comandantului de cursă lungă Onik Tokatlian.

Suntem încă la începutul lunii ianuarie 1946. Onik Tokatlian supraveghease, ca de fiecare dată, descărcarea mărfurilor din vasul său, împărţise ceva bani echipajului şi, când totul se dovedi a fi în regulă, ieşise din port, pe aleea pietruită şi urcătoare ce lega Comenduirea de Piaţa Ovidiu. Pe vremea aceea pâlcurile de copaci erau mai dese. Onik l-a recunoscut chiar înainte să iasă din întuneric, din spatele copacilor. L-a recunoscut după sunetul inegal al mersului său. Era ger, dar Mesia Khacerian nu purta căciulă şi părul lui strălucea.

Cum nimeni altcineva n-a asistat la discuţia aceea, o putem relata fără să greşim. Mai ales că ea se poate bănui prin urmările sale. A spus Mesia:

- Ştiu tot, Onnik Tokatlian.

Comandantul nu l-a întrebat nimic, nu a negat şi nu a încuviinţat. Trebuia, pur şi simplu, să se întâmple. Mesia a continuat, cu glasul uscat ca o creangă rupându-se:

- La cursa următoare, cobori în port, la Marsilia, şi dispari. E tot ce pot să fac pentru tine. Dacă te întorci, te arestez pentru înaltă trădare.     

Apoi s-au apropiat unul de altul. Ar fi fost doar un monolog, dacă în clipa în care au ajuns unul în dreptul celuilalt, Onik Tokatlian n-ar fi spus:

- Dumnezeu să te ierte, Mesia.     

Iar Mesia n-ar fi răspuns:

- Dumnezeu să te ierte, Onik.              

Lumea cea nouă, unde chiar noutăţile erau cele mai periculoase, se obişnuia, mai degrabă, cu ceea ce spunea cizmarul comunist Mesia Khacerian decât cu vorbele lui Onik Tokatlian, erou în războiul împotriva bolşevismului. Cu siguranţă că Onik, decorat cu Crucea de Fier şi salvator al trupelor române ce luptaseră în răsărit, ar fi fost arestat oricum, mai târziu, laolaltă cu mulţi alţi ofiţeri ai armatei române, care nu înţelegeau să încurce, în ce priveşte respectul, uniforma cu salopeta şi eroismul cu dezertorii sau prizonierii întorşi împreună cu tancurile Armatei Roşii.

Putem să ne imaginăm, tot fără să greşim, că această scurtă discuţie a avut loc în armeneşte. Mesia îşi iubise mama. Era o femeie chinuită şi, ca toate celelalte femei care se strângeau duminica la Şcoala Armeană de pe malul mării, transformată în biserică după incendiul din 1922, era convinsă că nimic, nici chiar suferinţele ei, nu pot exista fără Dumnezeu. Mesia ar fi putut rosti acest cuvânt în amintirea mamei sale, sau pentru că adesea cuvintele învăţate de la părinţi nu vin din înţeles, ci din obişnuinţă. Mesia nu a rostit niciodată cuvântul Dumnezeu în limba română, căci numai în limba mamei, fiecare cuvânt este chiar ceea ce este.

Se depărtară fără să privească înapoi. Mesia Khacerian către una din incursiunile lui de noapte, iar Onik Tokatlian spre gară, de unde lua trenul spre Bucureşti. Mesia Khacerian şi-a inspectat, ca de fiecare dată, oamenii. Erau dintre cei care ştiau cum să caute. Care simţeau mirosul aurului şi scoteau monezile ascunse sub tencuieli, printre cărămizi, pe sub duşumele ori în pământ. Mesia nu căuta niciodată, privea doar.

Onnik Tokatlian, în schimb, nu se mai întâlni cu nimeni după aceea. Căci nimeni nu-şi aminteşte să-l fi văzut. A mers acasă, în singurătatea odăii sale de marinar de cursă lungă. Şi-a scos din cufere uniforma de gală, albă şi cu fireturi aurii, aceeaşi cu care era îmbrăcat în fotografia din cavoul lui Seferian. S-a bărbierit, probabil că deja nu prea stăpân pe sine, căci i-au observat mai târziu o tăietură subţire, de la brici, sub ureche. Şi-a pus atent uniforma, de la şosete, curea şi până la copca încheiată. Şi-a prins toate decoraţiile pe piept, probabil că şi Crucea de Fier germană. Ea însă n-a mai fost găsită, unul din cei care au dat buzna în cameră peste câteva zile şi care se numărau, cu siguranţă, printre prietenii săi, i-a desprins-o de pe piept şi a aruncat-o, socotind într-un mod cu totul stupid, dar de înţeles pentru vremurile acelea, că Onik Tokatlian mai trebuie, totuşi apărat, şi că noii inchizitori ar mai putea să-i facă rău chiar şi aşa cum îl găsiseră.

Straniu este faptul că Onik Tokatlian a simţit nevoia, în acele momente, să se privească în oglindă. A refuzat să fie, oarecum,  legat la ochi şi a privit moartea cu curaj. Astfel Onik Tokatlian, îmbrăcat de sărbătoare, privindu-se în oglindă şi luându-şi astfel rămas bun de la sine, şi-a tras un glonte în tâmplă.

Cimitirul armenesc a fost plin de lume. Rudele celor care apucaseră să plece, înghesuiţi în pântecele vapoarelor şi adăpostiţi de comandantul Tokatlian, cei care ar fi vrut, la rândul lor, să plece şi nu mai aveau cum şi mulţi alţii, de-a valma şi printre ei chipuri necunoscute, iscoditoare, care nu veniseră să plângă şi nici nu se osteneau să se prefacă. Şi totuşi oamenii ceilalţi, ştiindu-se pândiţi, plânseră. În faţa constrângerilor de tot felul ale vremurilor care veneau şi care urmau să se înstăpânească, lacrima rămase nesupusă.

Adăugat de: Varujan Vosganian (Admin)

Privită de la poalele dealului, mulţimea
era mişcătoare, deşi nu puteai spune că se mişcă în vreo parte sau într-alta. Mai aproape de Turnul Mitropoliei, câteva femei urcau în genunchi. În locurile unde câte unii aşezau lumânările mănunchi şi dădeau foc snopului întreg, se ridica un fum gros care dădea convoiului mai degrabă imaginea unui priveghi decât a unui pelerinaj. Mitropolia era neîncăpătoare, oamenii stăteau pe lângă pridvorul bisericii, dându-se deoparte şi întinzându-se să atingă cu mâna sutana vreunui episcop care ieşea, cu alai. Cerul era plumburiu şi trist, ca un fel de Dumnezeu umilit de rugile venind de pe pământ.

— Nu credeam să mai vii, spuse Costică Ologu, căutând un loc în care să fixeze vârful cârjei.

— Nu cunosc pe nimeni decât pe voi doi, spuse Coltuc. N-am alţi prieteni…

— Prietenie, apăsă, lung, Fane Chioru. Nici nu mai ştiu de când n-am mai auzit cuvântul ăsta… La urma urmei, nici nu ştii cine e mai demn de milă. Cel care dă sau cel care cerşeşte...

— Ăla care dă, adăugă ologul, are şi el de cerşit de la altul. Şi pe urmă: Dacă stau bine şi mă gândesc, suntem o gaşcă nu chiar de colea. Nu-ţi sare banul din buzunar la olog, dai de ciung. Şi încă ce ciung, a-ntâia! Nu-ţi place nici de ciung, îţi pune capac chiorul. Avem pentru toate gusturile. Am putea deschide un negoţ în toată regula.

Semnele prevesteau, într-adevăr, o zi bună. Orbul şi ologul îşi deşertară de mai multe ori farfurioarele în buzunar, lăsând doar câte un ban, de sămânţă. Coltuc primi şi câte ceva de mâncare, dat fiind că tolba lui îmbia la o categorie mai largă de milostenii.

Băteau clopotele cele mari de la Mitropolie. Ologul se propti în subsuori pentru a-şi putea face câteva cruci largi, cu ochii către cer. Coltuc îşi încropi şi el trei cruci cu limba în cerul gurii.

— Eu nu merg la biserică, zise flăcăul. Mergeam, când eram mai mic, dar lumea se uita urât la mine, se gândea că intru să cerşesc. Şi atunci i-am zis soră-mii că mai bine nu…

— Asta aşa e, încuviinţă ologul care, oricum, nu părea cine ştie ce dus la biserică. Betegii se opresc în prag. În biserică au dreptul să cerşească doar oamenii care au două mâini şi două picioare. Şi ce mai cerşeală…!

— Eu nici nu trebuie să merg la biserică, adăugă orbul. Pentru mine peste tot e biserică. Şi lumânări, la ce-mi foloseşte să aprind?

— Lumânările nu sunt pentru noi, spuse Coltuc. Sunt pentru morţi..

— Cu atât mai mult, adăugă orbul. Eu sunt singurul mort pe care-l cunosc…

— În curând, cum te văd, ricană ologul, nici de ăsta n-o să-ţi mai aduci aminte…

— Tacă-ţi gura, şontorogule, i-o tăie, neobişnuit pentru el, orbul. Ţi-a ajuns mintea după cum îţi sunt şi picioarele…

Costică Ologul ridică din umeri. Făcea asta destul de des. Mişca din braţe şi din umeri, asta îl ajuta să pară mai teafăr.

Slujba se apropia de sfârşit. Unii ieşeau şi începeau să coboare încet. Alţii se aşezau la rând, să poată ajunge, pentru o clipă, mai aproape de moaştele Sfântului Dumitru cel Nou. Ar fi putut veni în altă zi, atunci când Mitropolia era aproape pustie, dar se spunea că moaştele sunt mai puternice în zi de sărbătoare. Şi e bine să aştepţi la rând, semn de smerenie. Nimic nu se obţine de-a gata. Ceea ce ne mântuie e al nostru, ceea ce mă bântuie e numai al meu.

— Pe mine nu mă bântuie decât frica, medită ologul. Mi-e frică de poliţişti, că mă pun să spăl pe jos la secţie. Nu de şmotru mi-e frică, da’ îmi iau cârjele şi mă tărâsc ca un vierme, ba, mai rău, cu dârele alea pe care le las în urmă de la cârpa umedă, parcă aş fi un melc fără cochilie. Mi-e frică de câini şi aţi văzut că nu pe degeaba. Mi-e frică să nu mă lase şi genunchiul ăsta pe care-l mai am. Mai bine mă năşteam copac, n-aveam nevoie să mă reazem de nimic. Şi câinii ce altceva puteau să-mi facă decât, cel mult, să se pişe pe mine.

— Dacă ar fi să te iei după câtă frică e pe pământ, spuse, tărăgănat, orbul, atunci lumea e prea plină de ologi.

— Eu m-am născut cu frica asta, şopti Coltuc. Nu pot să scap de ea. O să mor şi tot n-o să mă vindec.

Cei care urcau se amestecau tot mai mult cu cei care coborau. În aer plutea un miros subţire de tămâie şi de busuioc. Rândul de la moaşte înainta greu, oamenii dormitau în hainele grele şi păşeau unii după alţii ca prin somn. Vreo doi tineri cu părul lung, strâns la spate, cu bărbi nepieptănate şi cu straie călugăreşti, cereau bani pentru repararea mănăstirilor.

— Uită-te la pungaşii ăia, spuse ologul.

Îndemn inutil pentru Fane Chioru.

— Unii care o fac pe călugării…, lămuri Costică.

— Şi lumea îi crede? întrebă orbul, fără să-şi mute privirea.

— Aşa s-ar zice, socoti şchiopul. Ca s-o zic p-a dreaptă, sunt slinoşi şi nemâncaţi la faţă, se prefac bine. Asta e, trebuie să ai două mâini şi două picioare, ca să te poţi preface. Când ai două picioare, poţi să te prefaci că n-ai decât unul. Dar, când eşti şontorog ca mine, cui îi pasă dacă ai unul sau niciunul? Eşti prefăcut gata…

Ologul vorbea de frig. Soarele se decupa ca o farfurie întoarsă pe cerul plumburiu. Vântul se zdrenţuia de crengi, uşuind ciorile de colo-colo. Oamenii coborau încet, dimprejurul bisericii, cu umerii aduşi, de parcă de acolo începea cerul. Deodată ologul, care era cel mai înalt dintre ei şi vedea până departe, ţopăi, lovind cu cârjele în pavaj.

— Vine maşina Jandarmeriei! strigă. Hai s-o ştergem de-aici!

— Jandarmii nu s-au luat niciodată de noi, spuse orbul, adulmecând aerul în căutarea primejdiei.

— Crezi că n-or fi având şi ei podele de spălat?

— S-au oprit…, observă Coltuc. Oricum, n-am putea să fugim, ar trebui să trecem pe lângă ei, în vale. Că de urcat, să scăpăm pe partea ailaltă…

— Te pomeneşti că au o altă maşină în susul dealului, se nelinişti de tot ologul. Ne-au înconjurat!

— Da’ cine te crezi, ricană orbul, ca cineva, dacă vrea să te prindă, să trebuiască să te înconjoare?

— O să ne prindă Crăciunul frecând la podele, suspină Costică. Şi nu e decât Sfântul Andrei, mâine e abia 1 Decembrie…

Jandarmii roboteau împrejurul maşinii, care era un fel de camion. Dădură prelata la o parte, să coboare cei dinăuntru. Se vedeau, în remorcă, nişte ceaune care răspândeau în aerul rece nişte aburi rotunzi.

— Miroase a fasole, dibui orbul, care simţea toate încreţiturile aerului, ca liliecii.

— Eu simt mai degrabă miros de prăjeală zemoasă, adăugă şchiopul. Cârnaţi…

Aromele se împletiră şi începură să urce dealul, pe deasupra capetelor. Spinările se neteziră, capetele se întoarseră.

— Se dă mâncare, înţelese Costică Ologu, sărind pe loc păsăreşte. Să mergem şi să luăm şi noi!

Orbul dibui de jos funia căruţului pe care era priponit Coltuc şi porni la vale. Ologul ţopăia în jurul căruţului, grăbind bâjbîiala orbului. Nu erau, însă, singurii care înţeleseseră. De unde până atunci mulţimea urca şi cobora, acum, dinspre Mitropolie, se croia un singur drum care mergea, bulucindu-se, la vale. Oamenii îşi uitară rândul la moaşte, osemintele, în racla lor, rămaseră stinghere. Flăcările lumânărilor adunate mănunchi se tulburară. În vâltoarea pulpanelor răsucite, a paşilor împleticiţi, a coatelor îndesându-se şi a ghionturilor de tot felul, multe luminiţe se stinseră, ele se aprinseră, însă, în ochii care luceau măsurând cu lăcomie distanţa care îi separa de cazanele aburinde. Mulţimile coborau dinspre Mitropolie ca un zid îmbrâncit, ca o lavă curgând gros din toate părţile. Primul pe care îl izbiră fu Costică Ologu. Cârjele îi săriră într-o parte şi-ntr-alta; rămase încă o vreme în picioare, căci trupurile, care îl înghionteau şi-l îmbrânceau din toate părţile, îl împiedicau, pur şi simplu, să cadă.

— Ho, oameni buni, opriţi-vă! strigă ologul, dar nici măcar el nu mai auzea. Căci dimpreună cu vălătucii groşi ca pâsla veneau acum sunetele tuşite ale megafonului:

— Apropiaţi-vă, stimaţi pelerini! Domnul primar vă urează de ziua naţională să aveţi parte de sănătate... Cârnaţi cu fasole, pentru toată lumea...

— Îl votăm! auzi Coltuc, în timp ce trupurile repezite se rostogoliră la vale, îl loviră cu atâta putere încât îl desprinseră de pe căruţ şi-l răsturnară cu faţa în jos. Să ne mai dea! strigau alţii, trecând cu tălpile peste umerii lui, peste ceafă, peste şalele neterminate, strivindu-i buzele şi obrajii de caldarâm.

— Apropiaţi-vă, oameni buni, striga megafonul, risipind, cu aroma boabelor coapte, mirosul de tămâie, e din partea domnului primar, nu uitaţi... Iar oamenii buni veneau, răsturnând şi strivind.

Orbul nu mai ajunse cu vârful bastonului până la pământ. Nimeri peste glezne alergând, apoi gleznele îl nimeriră pe el, aveţi milă, strigă, sunt doar un orb, dar foamea avea milostivirile ei care nu mai aveau vreme de pierdut cu orbii şi ologii. Trupurile lor rămaseră pe caldarâm, frământate ca un aluat de încălţările şi pingelele de tot felul. Ceafa lui Coltuc se răsuci doar pentru o clipă, destul cât cineva să-i tragă tolba peste cap. Mulţimile dezlănţuite trecură, în urmă rămaseră tarabe răsturnate, mănunchiuri risipite de busuioc, fâşii de veşminte şi chiar câţiva bocanci desperecheaţi. Jandarmii nu mai pridideau întinzând farfuriile de plastic umplute cu polonicurile, unii se trăgeau într-o parte, mâncând cu mâinile făcute căuş, înghiţind pe nemestecate, să se poată întoarce la reduta din jurul camionului pentru o nouă năvală. Primul se dezmetici ologul, se târî în coate, trăgându-şi piciorul ca pe o coadă de şopârlă, până dibui cârjele. Se ridică în şezut, privind lung, spre mulţimile care se desfăceau, satisfăcute pentru o clipă, pentru a se strânge iarăşi, cu farfuriile întinse. Orbul se târa şi el, în patru labe, căutându-şi bastonul. Coltuc zăcea într-o rână, cu gura înfundată într-un smoc de iarbă sumeţit printre pietre. Ostenit dintr-o dată, ologul se muie şi se prelinse pe lângă stâlp, încrucişându-şi cârjele în poală. „Ajutaţi-mă, oameni buni”, şoptea orbul întruna, încercând, din auz, să priceapă încotro trebuie să-şi îndrepte rugămintea. În jurul lor era, însă, pustiu, doar urmele amestecând sfâşieri, sfărâmări şi desperecheri, aminteau de tăvălugul de adineaori. La vreo douăzeci de metri mai la vale, câţiva oameni în halate albe, ce coborâseră din camionul Jandarmeriei, adunau cu polonicele, de pe fundul cazanelor, pentru a astâmpăra asalturile ultimelor zvâcniri ale mulţimii care, acolo unde primise deja, agita farfuriile goale, iar acolo unde nu primise încă, întindea braţele, cu palmele larg desfăcute.

Pentru Coltuc, aruncat într-o rână, simţind în gură gust de pământ amestecat cu sângele buzelor strivite de blacheurile bocancilor, lumea se străduia să se întregească. Aerul se umplu de o mireasmă vie, pe care flăcăul o recunoscu imediat. O mână moale îl prinse de umăr şi îl întoarse cu faţa în sus. Ea culese cu băgare de seamă câteva fire de iarbă uscată de pe obrazul lui şi-i scutură părul de ţărână. Coltuc zâmbi, pierdut şi ruşinat, în neputinţa lui. Privirile lui o cuprinseră, adăugându-se părului ei blond ca o a doua aură, se împletiră cu privirile ei limpezi şi viorii. Coltuc se simţi atât de fericit, pe urmele privirilor sale, încât ochii i se umplură de lacrimi.

— Te doare, măi puţulică? auzi un glas care nu mişcă buzele chipului pe care-l privea, de parcă cineva ar fi vorbit în spatele unei măşti. Glasul dogit înăspri trăsăturile, trase pielea tăbăcită pe oase, netezi părul, îl înnegri şi îl încâlci, iar privirile se tulburară, devenind mistuitoare, vrăjitoreşti.

— Auzi, ciovico, mai bine mi-ai da mie o mână de ajutor, spuse, cu glasul stins, ologul. Şi dă-i şi chiorului ăstuia ciomagul, să nu mai umble în patru labe şi cu limba scoasă.

Panselia nu se încumetă să-l lase aşa pe Coltuc, îşi sumese fustele colorate, netezi o margine, o muie în gură şi îi şterse flăcăului sângele uscat din colţul buzelor. Dar cum era peste puterile ei să-l ridice, să-l aşeze pe căruţ şi să-l proptească-n chingi, alese să-l asculte pe olog. Îl apucă de subţiori şi îl priponi de stâlp, dându-i cârjele. Când o simţi aşa de aproape şi încurajat de reazemul cârjelor, Costică Ologu întinse braţele spre coapsele femeii.

— Şezi potolit, şontorogule, i-o reteză Panselia, cu vocea ei trecută prin spărgătorul de nuci. Vezi că-ţi bag cârja în cur de alergi
pe-aicea ca o cometă...

Orbul îşi primi bastonul, se propti în el şi, călăuzit de femeie, apucă umerii flăcăului, săltându-l pe cărucior. Ologul privi spre poalele dealului, acolo unde oamenii primarului încărcaseră deja ceaunele în camionul Jandarmeriei şi plecaseră. Mulţimea rămase stingheră, unii boscorodiră pe seama primarului care putea să dea mai mult într-o zi sfântă ca asta. În urma lor se vedeau farfuriile, aruncate pe jos, ca un stol de păsări albe. Pelerinii uitaseră să se reîntoarcă la sfântul care îi aştepta răbdător, dar, din păcate, cu mâinile goale, căci mana cerească fusese, deja, împărţită de primar.

— Ia vezi, Panseluţo, îndemnă Costică Ologu, trecând cu privirea peste răvăşelile acelea, o mai fi rămas ceva prin vreun fund de farfurie?

Femeia coborî cu paşi mari, aşa cum se întâmplă când te grăbeşti la vale, şi, cu mâinile în şolduri, preţălui priveliştea. Dădu cu piciorul la câteva farfurii care căzuseră maldăr, pe câteva cu faţa în jos se aplecă să le întoarcă. Ridică din umeri cum că nu mai e nimic de făcut, apoi flutură din mână a rămas bun şi se depărtă, cu un mers săltat din vârfuri, ca fetişcanele.

— Canci, scânci Ologul, rezemându-se de felinar, nici măcar cât să lingi pe-o margine de farfurie... Ce fel de lume o mai fi şi asta?

— Ce mai întrebi, oftă orbul, căutându-şi cu vârful bastonului castronul de tablă. Fiecare lume are cerşetorii pe care şi-i merită.

— Ba, pardon! se sumeţi Costică Ologul. Noi suntem prea buni pentru lumea asta. Nu ne meritaţi, hulpavilor, gâtlejuri sparte! strigă, privind în vale, dar nu-i răspunseră decât ciorile care coborâseră, căutând, printre farfurii, boabele rătăcite.

— N-ai decât să faci grevă..., râse orbul.

— Ba pe dracu’…, răspunse, acru, ologul. Tu nu vezi? Pe lumea asta, chiar şi fără cerşetori, cerşetoria merge mai abitir înainte...

Melania se sperie când îi văzu, iţindu-şi capetele pe după uluci. Dar şi mai tare se sperie când orbul trase căruţul şi, pe lângă stâlpul porţii, apăru chipul plin de sânge închegat al lui Coltuc. Ei nu se mai osteniră să povestească, socotind că flăcăul o va face, de-a fir-a-păr, nu acceptară decât câte o felie de pâine muiată în ulei şi se îndepărtară cu ţopăiala unuia şi încetineala celuilalt, sporovăind despre păcatele acestei lumi pe care ei, cerşind, trebuie să le ia asupră-le.

(fragment din nuvela

Când lumea era întreagă)

Adăugat de: Varujan Vosganian (Cezar)

(Fragment din romanul cu acelaşi titlu în curs de apariţie la Editura Polirom)

Locul în care trăiau li se părea întâmplător bătrânilor armeni ai copilăriei mele. Unora şi timpul în care trăiau li se părea întâmplător, numai că timpul era mai greu de păcălit. Şi tocmai de aceea timpul, iţindu-se din paginile albumelor cu poze, din hainele vechi ori printre subsuori, sfârşi prin a-i transforma pe ei, unul câte unul, într-o întâmplare.

Locul nefiind, aşadar, decât o convenţie de care, atunci când împrejurările nu erau prea agresive, puteai face abstracţie, bătrânii mei aveau fascinaţia spaţiilor largi. Vorbeau de parcă puteau fi, în acelaşi timp, în mai multe locuri. Îi suspectez chiar, din acest motiv, că nu şi-au prea luat viaţa în serios. Asta i-a ajutat, pesemne, să supravieţuiască atunci când părea cel mai greu lucru cu putinţă şi trebuia să te zbaţi pentru a reuşi, dar i-a şi ajutat să moară atunci când nu prea mai era nimic de făcut. În loc să se plictisească ori să se resemneze, bătrânii armeni ai copilăriei mele preferau să moară.

În această privinţă, totuşi, bunicii mei aveau atitudini diferite. Bunicul meu Setrak, tatăl mamei mele, părea să nu se plictisească niciodată. Fratele lui mai mare, Harutiun, murise de sabie în faţa lui, şi asta îi dăduse ocazia să fugă şi să scape cu viaţă. Dat fiind că altcineva murise pentru el, socotea că, într-un anumit fel, viaţa pe care o trăieşte nu e a lui sau e doar pe jumătate, e un fel de viaţă de împrumut. De aceea, altul murind pentru ca el să trăiască, restituia această datorie pe care n-o putea plăti decât trăind, la rîndul lui, pentru alţii. El trăia pentru fetele lui, Elisabeta, mama mea, şi Maro, căreia îi dăduse numele surorii lui, îngropate în mormântul fără ţărână din apele Eufratului. Trăia pentru a face daruri copiilor săraci, pentru a-i înzestra, înainte de nuntă, pe băieţii de prăvălie, pentru a-i îmbrăca pe cei despuiaţi şi a-i hrăni pe cei flămânzi. Dădu de mâncare prizonierilor armeni din armata sovietică, opriţi la muncă în timpul ocupaţiei germane. Încasă palme pe vremea guvernului legionar, pe motiv că ar fi evreu şi numai crucea pe care o purta la piept îl salvă de necazuri şi mai mari. Încasă palme după instaurarea guvernului comunist, pe motiv că ar fi legionar, şi de această dată crucea pe care o purta la piept nu-i mai fu de nici un folos, ci dimpotrivă. Dar, cum zice Ecleziastul, pâinea aşezată pe ape se reîntoarse, iar unul dintre prizonierii armeni pe care-i milostivise reapăru ca ofiţer al Armatei Roşii, astfel încât roşeaţa din obrajii pălmuiţi şi confiscarea magazinelor fură singurele lucururi rele care i se întâmplară, comuniştii lăsându-i una din case şi arătându-i îngăduinţa de a nu-l trimite la puşcărie, ca pe un exploatator ce se afla. Că nu se putea dovedi pe cine a exploatat, asta e o altă socoteală, dar comuniştii nu se încurcau cu astfel de rafinamente. Pentru ei era destul că bunica purta blănuri, aveau pian în casă, mergeau vara la staţiune la Olăneşti, şi, colac peste pupăză, bunicul organiza duminicile, la terasă, la „Paşa”, chefuri cu lăutari. Ajuns paznic de noapte la Liceul „Fraţii Buzeşti” din Craiova, bunicul meu Setrak a avut destul timp să mediteze, în nopţile nedormite, la toate acestea. Ca şi la înştiinţarea, prin 1942, că va fi internat, împreună cu toată familia, din ordinul mareşalului Antonescu, în lagărul de la Târgu-Jiu, laolaltă cu alţi apatrizi nansenieni. Ordinul a fost revocat şi bunica a scos din cufere hainele groase şi ciorapii de lână ai ei şi ai celor două fete, dar le-a păstrat într-o valiză de lemn pe cele ale bunicului Setrak, care, după ce era cât pe ce să fie internat în lagăr, urma acum să fie înrolat. Şi-a luat rămas bun de la familie şi a plecat la Bucureşti în primăvara anului 1944, unde cariera sa de soldat al Armatei Române dură exact trei zile, împreună cu ceilalţi recruţi ai companiei de nansenieni. Cum au încăput manierele negustoreşti în bocancii cazoni şi în copcile strânse pe beregată, istoria nu ne spune. Compania a făcut două zile de instrucţie, iar a treia zi, adăpostită în cazărmile din jurul Gării de Nord, a făcut prima aplicaţie pe viu, privind îndeaproape bombardarea gării. Cu cazarma vraişte, cu recruţi atât de vajnici şi de împleticiţi, dispuşi mai degrabă să facă negoţ cu efecte militare decât să le folosească într-ale războiului, compania apatrido-românească alcătuită din recruţii armeni se dizolvă de la sine, iar armenii, văzând că nimeni nu le mai dă ordin să se adune, se risipiră.

Astfel încât bunicul meu Setrak, trecut în doar câţiva ani prin stări atât de diverse, fiind, pe rând, îmbogăţit şi sărăcit, pălmuit, jidovit, internat în lagăr, înrolat şi demobilizat, iar pălmuit, îmburghezit şi desburghezit, avu toată dreptatea să socotească lumea aceasta ca fiind de neînţeles. Iar cine credea că lumea e altfel decât de neînţeles, după părerea bunicului meu, nu înţelegea nimic. Şi, pentru a dovedi cât de absurdă e lumea, bunicul dădu dovada decisivă care îi stătea la îndemână şi anume pilda propriei morţi. Se lăsă, fără folos, lovit de o maşină, pe când venea de la Piaţa Veche, prin faţa Fântânii Purcicarului, apoi căzu în cap de pe acoperişul casei sale de pe strada Baraţi, de la numărul patru, pe când încerca să repare streşinile. Reuşi abia a treia oară, atunci când muri de frig, în iarna anului 1985, pe când comuniştii făceau economie la gaze, drept pentru care le întrerupeau cu zilele şi, pentru ca economiile să fie cât mai mari, tocmai când gerul era mai vârtos.

Cum nimic nu părea mai absurd, pentru un om trecut, ca o cusătură prin căptuşeală, de atâtea ori prin faţa morţii, decât să moară din cauză că statul comunist face economie la gaze, bunicul meu Setrak se stinse cu liniştea întipărită pe figură. Fu înmormântat la cimitirul catolic din Craiova, nu pentru că ar fi fost catolic, ci dimpotrivă, pentru ca lucrurile să rămână în continuare neînţelese.

Bunicul meu Garabet, în schimb, socotea că toate lucrurile din lume au un înţeles. Spre deosebire de bunicul meu Setrak, care îşi petrecuse prin orfelinate şi prin ucenicii anii care sunt folosiţi îndeobşte pentru şcoală, bunicul meu Garabet făcuse liceul agricol la Constantinopol, ceea ce în vremurile acelea de început de secol însemna mare lucru. Ştia multe, era inventiv şi studios, n-ar fi dat pentru nimic în lume, spre exasperarea bunicii mele Arşaluis, ştiinţa pe negustorie. Drept urmare, ca negustor, pe când bunicul meu Setrak aduna din cafea, măsline, cacao şi stafide, ban peste ban, bunicul meu Garabet era mereu falit. Sau ar fi fost, dacă cumnatul lui, Sahag Şeitanian, l-ar fi lăsat de capul lui. Dar a fi mereu falit nu era singura lui meserie. Bunicul meu Garabet era dascăl la biserică, violonist, notist, caligraf, fotograf, pictor, profesor de muzică şi de limba armeană, portretist, ţesător de broderii şi lăutar de ocazie, adică practica toate meseriile din care nu te alegi cu parale. Una peste alta, neamul meu, în socoteala lui cu lumea era chit: bunicul meu Setrak aduna, iar bunicul meu Garabet risipea. Comunismul a netezit lucrurile: bunicul meu Setrak n-a mai avut cum să mai adune, iar bunicul meu Garabet nu a mai avut ce să risipească.

Cum, însă, pentru bunicul meu Garabet, partea lucrurilor lumeşti, care se putea măsura în bani, era neînsemnată, viaţa lui nu se schimbă prea mult odată cu venirea comuniştilor. De fapt, în ceea ce făceau şi mai înainte, viaţa bătrânilor armeni din Focşani nu se schimbă prea mult. Cine era ceasornicar rămase ceasornicar. Cine era cizmar rămase cizmar. Cine fusese negustor de coloniale continuă să vândă coloniale. Clopotarul rămase clopotar, doctorul rămase doctor. Şi, bineînţeles, nici popa nu-şi dădu anteriul jos în biserică. Dacă meseriile le rămaseră aceleaşi, ei, meseriaşii, suferiră. Căci mecanismele pe care le reparau ceasornicarii deveniră din elveţiene ruseşti, locul ghetelor de lac şi al pantofiorilor cu toc şi cu baretă îl luară bocancii care se tot reparau până ce talpa ajungea mai groasă decât căputa. Magazinele pentru dulciuri se păstraseră, dar dispărură din rafturi delicatesele, lokumurile, halvaua din tahin, leb-lebi-urile, cutiile de cacao Van Houten, sacii cu cafea, fructele tropicale confiate, migdalele în ciocolată, şi, în schimb, apărură aluaturi învelite în grăsime, napolitane scorţoase şi biscuiţi prea uscaţi, de pe care crema se desprindea, fărâmicioasă. Doar bucăţile de zahăr candel, prinzând câte o frântură de lumină, păstrau o măruntă şi încăpăţânată strălucire de odinioară. Der Dagead Aslanian, după ce-şi sumese anteriul, ajutat de Arşag, clopotarul, ascunse în criptele vechi cărţile şi odoarele bisericii. Abia după câţiva ani le scoaseră cu băgare de seamă, una câte una, iar în cele din urmă cea mai preţioasă, pasărea de argint din ciocul căreia se presăra în apa Bobotezei mirul rămas, reînnoit la fiecare şapte ani, din uleiul sfinţit la anul 301 de însuşi Grigore Luminătorul. Clopotul fu ceva mai tăcut şi mai gânditor. Arşag urca în clopotniţă nu atât pentru a trage funia, cât pentru a vorbi cu clopotul care îi răspundea cu un fel de tăcere de felurite adâncimi, ca o orgă prin ale cărei tuburi nu cânţi, ci respiri, şi apoi, pentru a privi prin ferestruica dinspre sud, îngustă destul cât să scoţi o flintă prin ea, dar îndeajuns de înaltă ca să vezi până la marginea oraşului, de unde se iţea cu câte un ochi lipit de ferestruică să pândească dacă vin americanii. Prin ferestruica dinspre sud americanii nu se zăriră, în schimb se zăriră venind, prin ferestruica dinspre nord, pe drumul Tecuciului, ruşii. Şi peste încă mai bine de zece ani, timp în care ferestruica dinspre sud rămase tăcută, tot prin ferestruica dinspre nord, dar însoţit şi de alţi membri ai consiliului parohial, pe care îi lăsă, pe rând, să privească, urmări trupele ruseşti cum pleacă, pe acelaşi drum al Tecuciului. Era, însă, prea târziu, steagurile roşii prinseseră rădăcini şi stemele lor cu secera şi ciocanul se făcuseră una cu tencuiala, încât nu s-ar mai fi lăsat smulse de pe frontoane decât odată cu zidul. Cum bine spuse Sahag Şeitanian, zăbovind mai mult decât ceilalţi cu ochiul lipit în curmezişul ferestruicii: „Ca să ne putem elibera, ar trebui nu să plece ei şi să rămânem noi, ci să plecăm noi şi să rămână ei.” Era o dimineaţă ceţoasă ce urma unei nopţi ploioase, soldaţii ruşi dispărură repede, pământul le înnoroie încălţările, dar nu lăsă colb în urma lor.

Şi doctorii rămaseră doctori, dar, aşa cum se întâmplă după fiecare război, după ce îngropară lume de-a valma, înfometaţi, însângeraţi de răni, dârdâind de tifos şi înlăcrimaţi pe urma tuturor celor dinainte, acum nu mai pridideau cu naşterile. Copii care, într-o lume de-a-ndoaselea, unde soarele apunea către răsărit, se năşteau gata bătrâni.

Aşadar, bunicul meu Garabet Vosganian era situat la o depărtare egală de toate câte se întâmplau. Voia să înţeleagă lumea şi atunci o socotea repetabilă, lăsa modelele să trăiască în locul lui. Modelul lui de suferinţă era călugărul Komitas, ba chiar, către bătrâneţe începuse să-i semene tot mai mult, încât atunci când am văzut, întâia oară, masca mortuară a lui Komitas, păstrată de călugării mekhitarişti de pe insula veneţiană San Lazzaro, am tresărit în faţa unei atât de neobişnuite asemănări. Dorind să înţeleagă cu tot dinadinsul, pentru bunicul meu părintele Komitas nu era, probabil, doar modelul de suferinţă, ci şi modelul lui de nebunie.

Şedea, adesea nemişcat, şi mormăia pentru sine, noi nu ştiam ce spune, bunica nu ne lăsa să ne apropiem. Paginile acelea au rămas albe în Cartea şoaptelor. Alteori, se încuia în cameră şi cânta. Avea o voce baritonală, care urca sprinten spre acute de tenor, exact ca vocea lui Komitas, care îi uluise pe Vincent d´Indy, pe Camille Saint-Säens sau pe Claude Debussy. Cânta şi se acompania la vioară, forţând cu arcuşul mai multe corzi deodată, încât se auzea ca un cvartet.

Komitas a fost arestat în aceeaşi zi de 24 aprilie 1915 ca şi prietenii săi poeţi Daniel Varujan şi Siamanto. El a rămas îmbrăcat în tunica sa de arhimandrit, mai puţin gluga ce simboliza, prin ascuţişul ei, muntele Ararat şi pe care o poartă, de la catolicos şi până la călugăr, reprezentanţii Bisericii Armene. Gluga şi pelerina le-o dădu unora dintre nevoiaşii care mergeau în convoi. Pe ei îi duseră cu maşinile până aproape de Ceanguiri. Komitas se amesteca în mulţime, încerca să aline cum putea suferinţa, îndemnându-i să-şi păstreze credinţa în Dumnezeu. Noaptea, rămânea singur şi începea să murmure, la început tovarăşii săi de drum crezură că se roagă, dar el nu se ruga, ci vorbea cuiva, iar dacă Dumnezeu era acela, atunci vorbele, neobişnuite pentru un călugăr, păreau a fi dojenitoare, un fel de psalmi întorşi pe dos. Iar într-o zi, văzu o femeie gata să nască şi, până să se apropie, mai văzu un soldat sfâşiind cu sabia abdomenul umflat şi zvâcnind al femeii. Din acea clipă Komitas, precum Andrei Rubliov cu cinci veacuri în urmă, în faţa cruzimilor tătarilor, a tăcut. A mai vorbit o singură dată, ceilalţi au crezut la început că e o glumă, dar pe urmă au înţeles că părintelui Komitas îi slăbiseră frâiele minţii. S-a oprit din drum şi le-a spus tovarăşilor săi de convoi: „Nu vă grăbiţi! Lăsaţi soldaţii să ne-o ia înainte...” Apoi, când Daniel Varujan urma să fie dus şi ucis, Komitas a glăsuit pentru ultima oară. De fapt, nu a vorbit, ci a cântat. Mai întâi psalmii, „Iartă-mă, Doamne!”, dar cu voce aspră, parcă aşteptând ca Dumnezeu să-şi ceară iertare de la noi, apoi „Cocorul”. Şi când a terminat, a izbucnit în râs. Hohotele râsului său s-au auzit toată noaptea, hârâite şi nervoase, ca o ţesătură putredă pe care o rupi şi o tot rupi, împăturind-o şi iarăşi. Mulţi dintre ei, începând chiar cu Daniel Varujan şi Siamanto, au fost ucişi cu sălbăticie. Pe arhimandritul Komitas, Oguz Bey, neştiind ce-ar putea face cu el, l-a trimis, în cele din urmă, înapoi la Constantinopol. El se pricepea să ucidă oameni care cădeau din picioare ori pe alţii care căutau să fugă, ucidea oameni rugându-se, implorând, plângând sau blestemând, dar nu ştia cum să omoare un om care râde.

Iar Komitas râdea întruna, era un râs cum nu s-a mai văzut, care lua asupra lui lacrimile suferinzilor, dar care îi sfida pe ucigaşi: râsul acela arăta că în Komitas nu mai rămăsese nimic de ucis.

Nu şi-a mai revenit niciodată. Prietenii l-au trimis la Paris, la sanatoriu. A murit douăzeci de ani mai târziu, râsul şi plînsul împăcându-se pe chipul său mortuar. Chipul lui e liniştit, aşa a fost şi cel al bunicului meu, ca şi cum moartea ar fi un popas, ca şi cum te-ai sprijini de ghizdurile unei fântâni răcoroase şi ai privi înăuntru.

Bunicul meu Garabet cânta „Cocorul”, acel cântec care vorbea despre ţinuturile natale, apoi nu izbucnea în râs, ci se lăsa tăcerea. Ştiu ce făcea, pentru că urmele rămâneau pe pânză, hohoteala bunicului meu era făcută din culori, le trăgea fără nici o noimă, credeam eu, pe pânză cu pensula, de-a dreptul cu degetul muiat pe paletă ori, atunci când hohotele nu mai puteau fi stăvilite, apăsând direct cu tubul de vopsea pe pânză. Era nu atât un fel de a picta, cât un fel de a vopsi, culorile nu se amestecau în prealabil, fiecare ţâşnea din tubul ei, prea nerăbdătoare ca să mai aibă vreme să se amestece. Predominau negrul şi portocaliul, bunicul meu le cerceta apoi cu băgare de seamă, acesta era felul prin care căuta să se înţeleagă pe sine. În efortul său de a înţelege lumea, bunicul meu avea, pentru fiecare lucru, normele sale metodologice. Pe sine, de pildă, se decodifica prin culori. Omul are încărcătura sa energetică. Energia înseamnă, întâi de toate, lumină. Lumina este o combinaţie de culori, poţi s-o înţelegi, din spectrul de culori, de cât de departe vine, din ce anume corp emană, la ce moment al zilei suntem. Tot aşa şi în ceea ce priveşte omul, îi pui în faţă o piramidă de cristal şi-l priveşti, gata spectrul. Iată-mă-s, spunea bunicul, privind îndeaproape foaia brăzdată de culori smucite, atingând-o chiar, pentru a vedea nu doar culoarea şi zvelteţea liniilor, dar şe netezimea ori asprimea tuşei.

Erau, de altfel, printre puţinele lui momente de implicare. În rest, privea lucrurile cu răbdare şi meticulos. Chiar şi când mânca, pentru a înţelege firea mâncării, mesteca fiecare îmbucătură până la treizeci şi trei, numărul necesar de mestecături, spunea el, pentru a înţelege, pe de o parte, gustul şi sensul fiecărui aliment, iar, pe de altă parte, pentru a mărunţi suficient mâncarea şi a-ţi proteja stomacul. La drept vorbind, punctul acela egal depărtat de toate celelalte era egal depărtat şi de sine însuşi. A te privi cu aceeaşi curiozitate şi detaşare, aşa cum cercetezi copacii din grădină sau cronologia unui război, locul acesta din care toate pot fi privite din afara lor, este tot un fel de nebunie. Numai că, aşa cum bine se vede, bunicul meu îşi avea modelul său de suferinţă în părintele Komitas, dar nu ca să-l imite, ci ca să-l oglindească. În timp ce nebunia părintelui Komitas era o nebunie de dinăuntru, nebunia bunicului meu Garabet era o nebunie de deasupra lucrurilor.

De aceea, spunea bunicul meu, care socotea că lumea nu există decât pentru a fi înţeleasă, atunci când te înveţi pe de rost, când devii într-atât de previzibil încât te poţi recita pe dinafară, ca pe o poezie, cu început şi sfârşit, ba chiar şi cu rime, atunci e timpul să mori.

Dacă, trecând prin această lume, bunicul meu Garabet Vosganian înţelegea, iar bunicul meu Setrak Melichian neînţelegea, atunci naşul meu de botez, Sahag Şeitanian, pătimea. Şi dacă pentru bunicul meu Garabet, cea dintâi înţelegere, adică înţelegerea de sine, venea de la întâlnirea cu culorile încrucişate, iar pentru bunicul meu Setrak neînţelegerea de sine venea de la întâlnirea cu palmele primite cu vârf şi îndesat, pentru naşul meu Sahag Şeitanian pătimirea de sine venea de la întâlnirea cu Yusuf.

Adăugat de: Varujan Vosganian (Admin)